Interstellar (2014, Christopher Nolan)

Interstellar duce imaginația la nivelul unui cuadruplu axel mental. Christopher Nolan realizează o astfel de săritură în istoria cinematografiei îmbinînd teme precum percepția subiectivă a realității, iubirea ca unic liant între generații și spațiu, relativitatea timpului, complexitatea identității umane.

Fără a dezvălui prea mult din ceea ce am văzut, încerc să-mi adun impresiile la o zi după vizionarea filmului. Pe moment a fost bulversant și totdată fascinant. Câteva idei cu care am rămas:

Știința poate deveni un pilon instabil atunci când ceea ce părea definitiv este de fapt incomplet. Adevărul este văzut progresiv și mai greu în totalitate.

Relația dintre un părinte și copilul său este prezentată ca unică metodă de a salva specia umană. Dorința de a lupta este puternică atâta timp cât există combustibil pentru acest foc. Dragostea transcende timpul și cunoașterea milenară. Numai cel care iubește va putea trece la un nivel superior, dincolo de ceea ce văd ochii. Spiritul umanității există prin aceste moșteniri, fiecare generație îmbogățind-o pe cea actuală cu dragostea precedentă.

Este un joc riscant dar Christopher Nolan merge pe tărâmuri necunoscute și lansează idei pe care imaginația le poate îmbrăca diferit, în funcție de privitor.

Tranziția de la o lume la alta este lipsită de zgomot, tensiunea este dozată cât să te țină curios și fascinat. Imprevizibiul apare exact atunci când spectatorul este pregătit să treacă un prag nou.

După vizionarea acestui film Matthew McConaughey devine actorul meu preferat.

Se pare că Nolan se pricepe să facă selecții. Citeam aici că regizorul știa de la șapte ani că vrea să facă filme. Dacă de la acea vârstă îi era clar drumul și a făcut totul în acest sens, nu mi se pare ciudat faptul că în 2014 omul acesta nu are telefon mobil sau adresă de email. La fel ca-n Interstellar, ceea ce contează este esența lucrurilor.

Nota mea: 9

interstellar-poster

Znachor (1982, Jerzy Hoffman)

Znachor este un film polonez pe care-l aveam de ceva timp pe lista-cu-filme-de-văzut. Uitasem motivul pentru care l-am ales dar știam că merită toată atenția. Și nu m-am înșelat.

Era seară târziu, mi se închideau ochii dar nu voiam să dorm. După primele cinci minute în care mai mult mă luptam cu Ene decât mă delectam cu filmul, aveam de gând să-l amân. Dar nu am mai reușit. Deja mă prinsese subiectul și intriga ținea locul unei cafele proaspăt savurate.

Filmele cu pierderea memoriei au acel gram de mister care fascinează datorită comparației vechi-nou. Se poate intui ușor ceea ce urmează: aceeași Mărie descoperă că are o altă pălărie pe cap. O pălărie de care nu știa. Să revin asupra filmului.

Descopăr că este o ecranizare după romanul omonim al lui Tadeusz Dołęga-Mostowicz. Deși a apărut în 1946, temele principale au caracter peren: motivul pentru care se despart doi oameni, puterea de a lua viața de la zero, entuziasmul pe care iubirea îl aduce în viața unui om, etc.

Profesorul Rafal este un chirurg cu talent și intuiție. În urma unei rătăciri, își pierde temporar memoria. Nu vreau să dezvălui rătăcirea pentru că aș spoileri cam tare filmul. Esențial este că noul om, Antoni, va descoperi ce anume-i lipsea în vechea viață.

Sunt tratate câteva subiecte ce pun morala spectatorului în balanță: are furtul scuză dacă este făcut pentru a salva viața unui om? poate fi luat în serios un om fără documente și diplome? este dragostea un pod între clasele sociale? cum scapi de gura lumii într-un sat mic? ce este mai scump decât banul?

Un film pe care-l recomand cu căldură tuturor iubitorilor de filme umaniste, dacă există această categorie. Să nu mai spun că m-am minunat de câteva ori cât e de frumoasă Maria, personajul principal din film.

Nota mea: 8.50

This slideshow requires JavaScript.

Gone Girl (2014, David Fincher)

Știți bancurile acelea cu femeia perfectă? Cea care nu-și întreabă niciodată partenerul de ce vine târziu acasă, este mereu disponibilă în dormitor și nu vrea să semene cu femeile care-și transformă iubiții în marionete. Aparent Amy (Rosamund Pike) tolerează aproape tot ce face Nick-frumușelul (Ben Affleck în postura unui scriitor de mâna a doua, cu burtică și cămașa largă să nu i se vadă kilogramele în plus) și este soția perfectă. Dar înțelegem din start că Amy nu este chiar așa de simpatică pe cum pare. Felul în care ceilalalți vorbesc despre ea scrâșnind printre dinți, va lăsa la vedere o imagine construită cu minuțiozitate.

Bazat pe romanul cu același nume, Gone Girl tratează căsătoria modernă și rolul partenerilor în cuplu. Dacă la început totul este lapte și miere, fiecare va descoperi fața ascunsă a celui de lângă el. În timp ce Nick iese cu băieții cam des și răspunde la telefon șușotind, Amy este un bulgăre de aparențe. În spatele zâmbetului inocent stă un plan vindicativ. Pentru toate momentele în care Nick este absent, Amy va contabiliza măsuri. Până într-o zi când va dispărea. De aici spectatorul va fi tentat să țeasă diverse scenarii. Să nu uităm că avem de-a face cu regizorul Fight Club. Ceea ce pare previzibil este doar o capcană.

Gone Girl aruncă niște momeli și te revanșează pe ici pe colo. Într-un maxim de statisfacție cinefilă, chiar crezi că personajul principal e un geniu. Așteaptă! Exact când crezi că ai trecut dincolo de secrete și indicii, vin alte what??-uri perplexe și nemulțumite.

Finalul mi s-a părut telenovelistic. Ca și cum un zidar profesionist ar părea beat pe ultima sută de metri. Nici nu avea cum să se termine altfel. Realitatea prezentată de Fincher este dură. Egoismul sărăcește orice relație, până în punctul în care doi iubiți devin străini sub același acoperiș sau dușmani politicoși.

Nota mea: 7

gone-girl-poster

Mamma Roma (1962, Pier Paolo Pasolini)

Mamma Roma (Anna Magnani într-un rol vulcanic) este femeia nopții și a păcatelor. Cauzele care au adus-o pe această stradă sunt variabile. La fel de schimbătoare ca și motivele pentru care femeia vrea să vadă lumina. Hotărâtă să-și schimbe viața (oare ce anume a declanșat această dorință?) se întoarce la fiul său crescut până atunci ca o frunză în vânt.

Cu un puternic simț al maternității, trezit parcă din hibernare, Mamma Roma încearcă să fie un ghid spre maturizarea fiului său Ettore. Ar vrea să-l vadă însurat cu o fată cuminte, să-i găsească un job respectabil și să-l știe departe de găștile cu ocupații dubioase.

Mamma Roma își va duce fiul la biserică și-i va arăta cu coada ochiului tipologiile de oameni care vin acolo. Nu toți sunt exemple de urmat dar ei sunt lumea bună, lumea cu case frumoase și bani în buzunare.

În încercarea de a grăbi această evoluție, cere ajutorul părintelui. Adevărul însă nu va fi digerat prea ușor. Să construiești ceva pe nimic presupune un efort inutil iar singura soluție firească este să o iei de la zero. Mamma Roma vrea să meargă înainte și găsește o scurtătură. Evitarea responsabilităților este un bumerang de probleme. Mai devreme sau mai târziu va trebui să te confrunți cu ele la un alt nivel.

Întunericul din care Mamma Roma vrea să iasă ne este prezentat ca un carusel de idei. Oamenii vin și pleacă, iau parte la monologurile femeii dar puțini îi înțeleg frământările. Libertatea este un nivel superior și trebuie dobândită cu orice preț.

Scena cu care se deschide filmul este încărcată de simboluri satirico-religioase. Nunta este o cină la care participă trei purceluși. În timp ce o femeie se bucură că a scăpat de robie, o alta se leagă pe viață. Ultimele clipe din viața lui Ettore vor trimite către tabloul lui Andrea Mantegna, Il Cristo morto.

Copilul este motivul central al filmului și reprezintă viitorul, speranța, renașterea. Atât timp cât fiul va fi în viață, mama va face tot ce-i stă în puteri pentru a-l înălța și pentru a se elibera de trecut. Dar drumul a fost bătătorit de fapte prea puțin compatibile cu mândria.

Cu excepția Annei Magnani, ceilalți actori din film sunt de unică folosință. Preferința lui Pasolini pentru oameni proveniți din mediile defavorizate este strâns legată de redarea unei atmosfere autentice rurale. Dialectul roman este prezentat în toată splendoarea, cu expresii colorate iar asta dă filmului o notă memorabilă:

De quello che è, ognuno è la colpa sua, lo sai sì?… Sì, ma il male che fai te, per colpa tua, è come ‘na strada, dove camminano pure l’altri, pure quelli che nun ciànno colpa.

Ecchela laggiù casa nostra, cu’ a finestra lassù n’do ce batte er sole, n’do ce stanno qué mutande stese, lassù all’urtimo piano. Guarda che qua ce stamo solo n’artro po’ de giorni, vedrai in che casa te porta tu madre. Vedrai quant’è bella, proprio ‘na casa de gente perbene, de signori. Tutto ‘n quartiere de n’artro rang.

I signorini so’ tutti stupidi, nu i posso vede’, ‘sti fji de papà, perché c’hanno ‘n po’ de grana ‘n saccoccia se credono da esse quarcuno.

Nota mea: 8

MR1

Possession (1981, Andrzej Zulawski)

Reacțiile mele pe tot parcursul filmului erau ca strigările la licitație: ăsta e cel mai dubios film văzut vreodată. Ba este cel mai caraghios. Ba este absurd. Ba nu are sens, exagerează. Până-n final când am zis: wow, mult i-a trebut să ajungă aici? Și de ce tocmai pe calea asta? Dar să nu despicăm originalitatea regizorului în patru. Omul transmite un mesaj puternic despre alienarea în cuplu, dusă chiar până la o alienare mintală. De menționat faptul că filmul a fost realizat într-o perioadă în care Zulawski se afla în plin proces de divorț.

Recunosc, nu sunt un mare fan al filmelor horror. De altfel, filmul nu poate fi încadrat în niciuna dintre categoriile tradiționale. Nu este nici călare, nici pe jos. Este doar o dramă isteață, cu ceva sânge care mânjește ecranul și pretenții de film cult. Isabelle Adjani urma să câștige în 1981 premiul Cannes pentru cea mai bună actriță.

Possession are câteva merite paradoxale. Vorbește despre îngerul și demonul dintr-un om, despre aparențe și subconștient, ideal versus real, moarte și renaștere, sacrificii.

Anna hotărăște să divorțeze de Mark. Din acel moment ieșirile ei misterioase te vor scoate din sărite și totodată îți vor alimenta curiozitatea. Mark trece printr-un amalgam de stări: disperare, neacceptare, automutilare, răzbunare, îngenunchere. Filmul te va ține într-o ceață continuă. În primă fază Anna îl înșală pe Mark cu un Guru Bivolaru, un tip cu cămașa deschisă până la buric și bronzat ca să fie la modă pentru vârsta lui. Apoi guru se împrietenește cu soțul Annei, dispărută ea știe unde.

Spectatorul va fi cu siguranță pierdut pe culoarele disperării prin care trec personajele. Dacă nu pierdut, atunci confuz sau iritat. Anna apare în două versiuni. Odată trece prin criza omului care atunci când este în punctul A vrea să fie în punctul B. Iar din punctul B înapoi la A. Această pendulare emoțională pare a fi nevoia ei de a restabili o conexiune, de a construi ceva ce s-a dărâmat cine știe cum. Credința și cu Șansa sunt într-o strânsă legătură dar numai Credința trebuie îngrijită pentru ca cealaltă să supraviețuiască. Mai exact, zice ea: What I miscarried there was sister Faith, and what was left is sister Chance. So I had to take care of my faith to protect it. A doua versiune este Anna cea blândă și iubitoare, perfectă.

Filmul merită văzut numai dacă vrei ceva nemaiîntâlnit. Este o experiență bulversantă și chiar unică iar asta-l face memorabil. În rest, dă senzația unei repetiții la o piesă de teatru în care actorii recită mecanic niște replici.

Nota mea: 6.50

This slideshow requires JavaScript.

Lucy (2014, Luc Besson)

Am mers să văd Lucy din două motive. Besson reușește să strecoare scene memorabile și idei care se dizolvă în minte ca pastilele efervescente în apă. Pe moment îți spui că ai mai văzut ceva similar dar ceea ce ai în față îți place mai mult. Și motivul numărul doi: Scarlett. Este o actriță care reușește să surprindă în mod plăcut, cu fiecare apariție.

Cu Lucy regizorul încearcă să atragă prea multe categorii de cinefili. Câte unii vor vrea acțiune și s-o vadă pe Scarlett, femeia fatală. Alții vor fi atrași de ideea inteligenței infinite ca ultimă scară a evoluției omului de la stadiul de maimuță. Sau vor vrea să vadă oameni cu puteri. Genul ăsta de filme sunt fascinante, lasă loc imaginației.

Știm din capul locului cam ce se va întâmpla: o femeie (blondă!) ne va demonstra ce poate face un creier atunci când este accesat din ce în ce mai mult. Chiar dacă filmul are ca temelie un mit – cum că ne folosim numai 10% din creier – reușește să te corupă cu un exercițiu complex de imaginație.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să știi totul, să ai puteri nelimitate? Cam asta îți servește Lucy: o versiune de răspuns pentru această întrebare. Pe măsură ce reușește să-și acceseze cât mai mult din creier, noua Lucy se transformă într-o ființă superioară. Nu mai simte ceea ce simte un om obișnuit. Foamea, durerea, dorințele de zi cu zi pălesc în fața noii existențe. Viața este simțită la un nivel profund, conștiința devine atotcuprinzătoare.

Totuși, ajuns la un nivel superior, omul riscă să devină îngâmfat. Acest risc este prezent cam la orice nivel dar trebuie să aibă și justificare. Fie ce-o fi dar inteligența parcă nu e compatibilă cu aerele de superioritate. În plus, Lucy va ucide în dreapta și-n stânga, cu scopul de a atinge limita perfecțiunii. Conduce o mașină pentru prima dată într-un hal fără de hal. La un moment dat omul se întâlnește cu maimuța, evocînd pictura lui Michelangelo. Câteva clișee chiar puteau lipsi. Dar suntem la Hollywood, cam greu împaci arta cu mainstream-ul.

Câteva idei reușesc să străbată printre scenele de acțiune și replicile monosilabice pe care Lucy le aruncă dintr-o seriozitate de om înțelept. Este noul om autosuficient? Cunoașterea este impiedicată de tipare și ideile din zona de comfort psihic.

Aș fi spus că este de-ajuns cu aceste teorii dar finalul salvează filmul. Moștenirea lăsată de Lucy o putem corela cu cea mai veche carte din lume. Mi se pare îndrăzneață ideea lui Besson și totodată atrăgătoare. Cunoașterea absolută depășește timpul și spațiul.

Nota mea: 7

Lucy-2014-Movie-poster

 

La Voie Lactee (1969, Luis Buñuel)

Calea Lactee face parte din trilogia adevărului, alături de Farmecul discret al burgheziei și Fantoma libertății. Credința este o frământare longevivă în filmele lui Bunuel. Se pare că educația profund religioasă primită în copilărie își va pune amprenta asupra viziunii sale asupra adevărului. Fiind o perpetuă căutare, credința oscilează. Multe dintre afirmațiile regizorului de-a lungul timpului sunt contradictorii: sunt încă un ateu, slavă Domnului! sau nu sunt un creștin, dar nici ateu nu sunt.

Aceste îndoieli apar în La Voie Lactee între toate personaje, dogmele catolice fiind prezentate din unghiuri diferite, de cele mai multe ori între susținători ai unei teorii și opozanții acelorași teorii. Filmul prezintă pelerinajul a doi bărbați spre Santiago de Compostela. Timpul devine un spațiu polivalent unde personajele aparțin atât realității înconjurătoare dar și trecutului sau imaginației. Binele și răul prind grai cu ajutorul personajelor. Cei care susțin un adevăr se pot duela cu cei care nu-l aprobă. Aceste conflicte se pot stinge în condiții misterioase.

Sunt puse la grămadă teorii grele, pe care mulți le-ar considera erezii sau alegeri în a interpreta trecutul: fecioara Maria a rămas fecioră așa cum soarele intră în cameră pe geam. Cei care cred că cele 10 porunci sunt prea grele ca să fie ținute – ar trebui condamnați. Ce s-ar întâmpla dacă prin simpla rostire a unor cuvinte totul ar fi ușor de înfăptuit? Suntem conștienți de greutatea cuvintelor și direcția lor? Lumina nu trebuie închisă ci împărțită. 

Filmul merită văzut a doua oară pentru o mai bună rumegare a replicilor și pentru o mai bună asimilare a întrepătrunderii timpurilor cu imaginația.

Nota mea: 8

picture