The Face of Another sau necesitatea măștilor (1966, Hiroshi Teshigahara)

În urma unui accident, inginerul Okuyama rămâne desfigurat. Depresia și dorința de a se reintegra în societate, îl fac să accepte un experiment propus de medicul său psihiatru: un chip nou. Okuyama este avertizat că această mască îl poate transforma, că există un anumit pericol de înstrăinare față de propria persoană. Trebuie doar să nu se lase condus de mască. Într-adevăr, plăcerea de a avea o nouă identitate, fără ca prietenii și familia să-l recunoască, îi dă senzația de libertate totală. Noul chip va trezi o nouă personalitate, ruptă din străfundurile iresponsabilității. Okuyama va alege calea dublă: își minte soția că pleacă într-o călătorie de afaceri, în timp ce închiriază o casă nouă. Între timp hotărăște să-și seducă soția, pentru a-i testa fidelitatea.

În paralel, este prezentată povestea unei femei frumoase, cu o cicatrice pe ochiul drept. Semnul pare a fi o consecință a bombei atomice care a afectat Hiroshima și Nagasaki în 1945. Fata își continuă viața, marcată pe veci de acel incident ce-i fură plăcerile tinereții. Totuși, acceptarea acestui drum este o povară.

Filmul dezbate tipologia și necesitatea măștilor, de la banalul machiaj al femeilor până la diversele metode de ascundere a realității: părul pe ochi poate ascunde o cicatrice, ochelarii de soare pot ascunde privirea, vopsitul părului poate ascunde firele albe, etc. Inspirat din nuvela cu același nume a lui Kobo Abe, filmul pendulează între moralitate, libertatea spiritului și descoperirea identității. Dacă am fi cu toții necunoscuți, ar mai exista nelegiuiri? Ce ne oprește de fapt din a fi așa cum vrem să fim: societatea, educația sau chipul pe care-l afișăm?

 Image

Nota mea: 7.50

Blue Jasmine, anonima cu pretenții de prințesă

Cred că am amânat vreo două luni vizionarea celui mai recent film a lui Woody Allen. Văzând numai trailer-ul, îmi părea o poveste obosită, banală, cu multă vorbăraie fără sens. Singura atracție erau personajele simpatico-nervoase, cu care regizorul ne-a obișnuit de-a lungul anilor. Și, surpriză, e mai mult de-atât! În rolul lui Jasmine, Cate Blanchett te lasă cu un singur cuvânt pe buze: bravo! Povestea ei este un episod ce poate fi rupt din orice societate aristocrată, unde aerul de superioritate este semnătura omului care vrea să iasă în evidență cu ceva. Succesul lui Jasmine pornește de la mentalitatea:

But that’s all history boys, I met someone, I’m a new person.

Woody Allen are curajul de a vorbi despre femeile care mizează pe frumusețe și minciunele pentru a se îmbogăți. Vorbește despre acele femei cu statut social ce poate fi pus sub semnul întrebării în orice moment. Pentru Jasmine contează pe cine cunoști, nu cine ești cu adevărat! Adevărul este ignorat din răsputeri, chiar dacă stârnește grave procese de conștiință. Pentru unii oameni, aparențele reprezintă un stil de viață. Atunci când cineva pune degetul pe rană, adevărul nu mai poate fi ascuns.

Folosind comparațiile, regizorul împarte taberele. Nu spune așa da - așa nu ! Pur și simplu subliniază contrastul dintre alegeri și consecințe. Jasmine este femeia bogată și stilată, mândră de realizările altuia. Soțul ei are câteva afaceri dubioase dar știe să-i cumpere bijuterii în timp ce o înșeală cu cine nimerește. Sora lui Jasmine trăiește cu un bărbat simplu, un mecanic ce miroase a vaselină și spune verde în față celor pe care nu-i suportă. Cele două lumi (bogații cu săracii) intră în contact în momentul în care Jasmine este la ananghie și are nevoie de ajutorul surorii. Firul narativ, șerpuit, cu flash-uri trecut-prezent, te ține captiv de la început și până la sfârșit. Vrei să știi de ce-urile personajelor iar ele îți sunt dezvăluite progresiv.

Finalul mi s-a părut puțin exagerat. Oamenii ca Jasmine par puternici din exterior, capabili să se agațe mereu de câte o soluție-minune. Se pare că lupta pentru salvarea aparențelor poate fi epuizantă. De fapt, când cineva vorbește singur, ori a băut prea mult, ori se află într-o altă lume.

Nota mea: 8

Dallas Buyers Club sau locul celor care nu renunță (2013, Jean-Marc Vallée)

Când Ron descoperă că mai are aproximativ o lună de trăit, începe să ia viața în serios. Într-o primă fază de negare a bolii (HIV), își continuă activitățile cotidiene la intensitate maximă (tras pe nas, sex, beții, etc.). Privitul calendarului însă, îi spune că nu poate merge așa la nesfârșit. Începe să lupte, în ciuda termenului-limită dat de către doctori. Se documentează, caută diverse studii despre tratarea bolii, medicină alternativă / ilegală.

Totuși, ceea ce nu este legal, nu a fost aprobat de o mână de oameni: sistemul sanitar, mereu preocupat de experimente bănoase și abia apoi de salvarea unor vieți. Ron (interpretat de actorul Matthew McConaughey – probabil cel mai bun rol de-al său până acum!) luptă cu sistemul pentru a introduce un tratament care chiar funcționează și nu te distruge. Este dovada vie, după cele 40 de zile, că moartea poate fi dusă cu zăhărelul, dacă-ți dai interesul cu adevărat.

În această luptă crâncenă, trece prin toate stările: nervi, lacrimi, singurătate (judecățile prietenilor: pe vremea aceea – anii ’80 – lumea credea că HIV apare numai la homosexuali), dorința năbădăioasă de a trăi. Îl va cunoaște pe Rayon (un Jared Leto convingător în pielea unui transsexual) și va înțelege că sprijinul celor care sunt în aceeași situație, cântărește mult. Sub aerul texanului dur și răzvrătit se ascunde totuși un om sensibil, cu simțul umorului adus la zi, cu nostalgii ale trecutului (tabloul cu florile sălbatice), capabil să iubească pe ultima sută de metri și să insufle curaj celor din jur.

Se pare că a mai trăit șase ani după ce i-a fost depistată boala. Această foame de viață poate da o forță uimitoare de a merge înainte. Scenariul a fost inspirat dintr-un caz real, modificat pe ici pe colo pentru a concentra atenția pe Ron. Deși în realitate a avut o soție și un copil, în film se atașează de Ray și de frumoasa doctoriță (Jennifer Garner).

Ca atmosferă generală, din cauza subiectului, ai spune că e un film apăsător de trist. Regizorul reușește să-i lase privitorului un aer de respiro, intercalînd scenele haioase (replicile lui Ron sunt savuroase!) printre momentele critice, când boala devine necruțătoare. Moartea se transformă într-o mare liniște.

Nota mea: 8.50

Nymphomaniac: Vol. I + Vol. II (Lars von Trier, 2013)

Pornind de la afirmația lui Lars von Trier cum că filmul trebuie să fie ca o pietricică în pantof, Nymphomaniac este o experiență complexă. După vizionarea lui ai senzația că a trebuit să umbli fără pantofi, pe mai multe pietricele, timp de patru ore. Și nu sunt deloc pietricele încinse, în ciuda imaginilor cu sex explicit. Să nu uităm că avem în față ultima parte din Trilogia Depresiei, din care mai fac parte Antichrist și Melancholia (l-am văzut numai pe ultimul).

Nympf()maniac, privit ca un film întreg, în ciuda segmetării forțate pe volume, vorbește despre tipare psihologice impuse, ipocrizie, căutarea identității și despre plăcere – ca o extensie a sinelui cu asumarea responsabilității atunci când mergi pe drumul autodistrugerii. Desigur, pe ici pe colo, apar niște neconcordanțe și coincidențe forțate (apariția lui Jerome ca angajator, ca iubit și mai apoi ca păgubit…).

Înainte de toate, Joe nu pare a fi o nimfomană. Virginitatea este văzută ca o povară iar eliberarea de povară este memorată mecanic: 3 plus 5. Fără sentimentalisme, ca mersul pe moped. Mai apoi, provocarea este o pungă de bomboane sau capacitatea de a supune orice bărbat prin intermediul sexului? Mi-a lăsat senzația că această goană nebună nu este după plăcere ci pentru a astupa un gol imens. Una dintre scene vorbește despre singurătatea absolută resimțită de Joe încă de copil: anesteziată, pe patul de operație, se simte singură în acest Univers.

Numărul de bărbați cu care se culcă și modul în care-și organizează agenda, lasă să se întrevadă o răceală pe care nici Joe nu o înțelege. Ea nu știe spre ce se îndreaptă dar știe că trebuie să-și obțină doza. Ca orice altă dependență. Și are parte de sex, sub toate formele lui: agresiune, tandrețe, durere, orgasme multiple și pierderea lor. Toate acestea pentru a potoli o foame pe care societatea o consideră anormală. Și totuși, normalitatea poate fi cușca unui leu la circ sau savana întinsă. Ceea ce este normal pentru păianjen, nu este normal pentru muscă. Joe încearcă să se integreze în această societate rigidă dar înțelege că singura sa cale este libertatea. Dar, până și libertatea are un preț. Nimfomana cu nume de bărbat (cumva un alter ego al regizorului?) alege să-și exploreze chemarea până la capăt. Așa arată Adevărul pentru Joe.

Nymphomaniac nu este unul din acele filme pe care să-l recomanzi cuiva. Vorbește despre durere, granițe psihice, foame spirituală și singurătate. Sexul este doar un pretext. Cred că cel mai bine este să-l vizionezi singur(ă), cu o maximă seriozitate. Ceea ce rămâne după, e mai mult decât o pietricică incomodă în pantof.

Nota mea: 7

La macchina ammazzacattivi sau hai că-ți vin eu de hac! (1952, Roberto Rossellini)

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să-i aud pe cei din jur rostind cu voce tare cum i-ar pedepsi pe cei care fac umbră pământului degeaba. Unii cică ar merita duși, cu toate neamurile lor, pe insule pustii, alții să primească bombe cadou. În mod ciudat, se întâmplă ca anumite persoane să scape de justiție și de alte forme de restabilire a dreptății. Ei continuă să facă ceea ce știu mai bine, fără să fie vreodată prinși sau pedepsiți. Câte-unul vede dar are mâinile legate sau nu este auzit. Cine trebuie să ia atitudine?

La macchina ammazzacattivi este un biet aparat foto care pune pe pauză omul cel rău. Pedepsitul dispare brusc din poveste. Se pare că Celestino (hmm, ce nume predestinat), un fotograf cu virtuți nepătate, descoperă că poate reinventa legea. Ok, ce faci când ai puterea în mâinile tale? De multe ori puterea este confundată cu banii. Oamenii se asociază pentru a obține diverse avantaje (cuplul Romeo și Julieta din film, iubire cu năbădăi până la deschiderea testamentului bunicii), italienii vor să deschidă un hotel mare pe plajă dar au nevoie de americani (se deschid brusc porțile ospitalității). Din fericire, puterea lui Celestino este una morală, aducătoare de soluții temporare. Nu este ușor să ții frâiele dreptății, mintea îți poate fi încețoșată de furie.

Personajele lui Rossellini par a fi cuprinse de lăcomie și sunt animate de judecăți subiective. Fiecare are câte o definiție pentru ceea ce înseamnă corectitudine, dreptate, adevăr. Culmea este că definițiile sunt ca cele 49 de numere de la loto: niciun număr nu este egal cu celelalte.

Celestino vrea să curețe satul de oamenii cei răi dar va descoperi alte necunoscute. Ce înseamnă rău de fapt; poate fi anulat făcînd măcar o faptă bună? Care este limita dintre bine și rău? Înainte de a lua o decizie, este bine să te gândești de trei ori, spune regizorul. Aș zice că anumite situații se cer etichetate și ștampilate dar deciziile radicale dau greutate responsabilităților. Ceea ce ai semănat, vei culege - vorba proverbului.

Nota mea: 7.50

Miracolo a Milano, un flash neorealist (1951, Vittorio de Sica)

O bătrână găsește un bebeluș. Hotărăște să-l păstreze, cu zâmbetul pe buze. Cine este micul străin, numit mai târziu Totò? El va continua ciclul Vieții, luându-și, la scurt timp, la revedere de la cea care i-a fost mamă. Îi rămâne moștenire o parte din înțelepciunea femeii și o tablă a înmulțirii, știută pe verificate. Deși orfelinatul îi oferă un acoperiș deasupra capului, un alt segment al vieții îl așteaptă la împlinirea celor optsprezece ani: strada, lungă și lată, cu ale ei experiențe dure. De fapt, cine reușește să treacă peste greutăți, dă bună ziua referindu-se strict la calitatea zilei respective. Dar cine se mai gândește la asta atunci când salută? Multe dintre urări, sunt spuse dintr-un automatism ce-și pierde trăirea.

Totò va găsi un nou adăpost, care se dezmembrează la prima suflare a vântului. Asta nu-l descurajează deloc. Va construi case și-și va face mulți prieteni, animînd stările lor de spririt, dăruind dintr-o bucurie ce pare un izvor nesecat. Este magistrală scena în care apare soarele iar oamenii, ca niște vrăbii zgribulite, încearcă să se încălzească sub raza lui mare, o aripă protectoare. Soarele este primul bun comun, împărțit frățește. Treptat-treptat se vor împărți bilete pentru a vedea apusul de soare (moment la fel de scurt scurt ca un wooaw), se va oferi ca premiu un pui fript (în timp ce unul mănâncă, ceilalți salivează și aplaudă când rămân numai oasele în farfurie) și vom vedea cum de la gratis și simplu, omul vrea blănuri și milioane-de-milioane-de-milioane-plus-unu. Când ești sărac, nu poți compara viața pe care o ai cu cea pe care o visezi. Te bucuri strict de prezent și de ceea ce-ți oferă clipa.

Ce i-ar trebui, totuși, unui om ca să fie fericit 100%? Aș zice că pe dezvoltare acestui miracol capătă greutate filmul de față. Vorbește (fără a părea moralizator) despre umanitate, puritate și ceea ce ar trebui să fie/facă omul pentru a deveni Om. Un film complex, plin de simboluri, pe alocuri haios, pe alocuri naiv. Cu toate acestea, poate fi proiectat cu succes și-n 2014, în era smartphone/Facebook/mall-uri/ McDonald’s, etc. Anumite bucurii pot fi de moment, altele fără sfârșit. Rămâne doar să le descoperi.

Nota mea: 9.50

A Separation sau nord și sud într-o familie (2011, Asghar Farhadi)

Nader și Simin sunt în fața judecătorului. Soția își dorește să plece din țară pentru a-i oferi un viitor mai bun fiicei de 11 ani. Nader vrea să rămână acasă, să aibă grijă de tatăl său bolnav de Alzheimer. Dacă singuri nu au reușit să cadă de acord asupra soluțiilor, judecătorul trebuie să asculte povestea, să ofere soluții.

Dar totul abia de aici începe. Problema inițială, ce părea mai mult o neînțelegere între doi copii de grădiniță, ia amploare. Factorii externi, care în mod normal ar fi trebuit să-i unească pe cei care susțin că se iubesc, îi îndepărtează pe cei doi soți, puțin câte puțin.

Simin pleacă de acasă. Fiica lor, Termeh, rămâne cu tatăl. Ea este singurul liant între părinți, un fel de purtător de cuvânt al judecăților morale din casă. Nader trebuie să aibă grijă de Termeh și de bătrânul care nu se descurcă singur.

Aici am fi tentați să dăm vina pe soție. De ce fuge exact atunci când dă de greu? Nu avem de unde să știm de ce a ajuns în acel punct. Ar putea să plece numai pentru a testa relația. Sau fuge pentru că vrea o schimbare de care Nader se teme. Ea se miră la un moment dat că bărbatul nu a oprit-o. Dacă o iubește, de ce nu face cum zice ea? Totuși, iubirea nu este urmarea fără discernământ a celui de lângă tine.

Nader este un bărbat responsabil și practic. Își continuă viața, nefiind prea afectat de despărțire. Sau așa vrea să pară. Angajează o femeie care va avea grijă de tatăl bolnav, are în continuare timp să își ajute fiica la lecții, merge la muncă. La scurt timp, acasă, situația va scăpa de sub control.

În curând, dreptatea va trebui făcută cu mâna pe Coran. Într-o țară puternic influențată de religie, ai spune că legile reușesc să mențină ordinea. Dar adevărul nu este întotdeauna cel care face lumină. Dacă poate fi evitat pentru a-ți fi bine, îl mai spui?

Cei doi sunt separați mai mult de lucrurile pe care nu vor să le recunoască unul în fața celuilalt. Problema ține mai degrabă de caracterul fiecărui soț și de felul în care reacționează la ceea ce se întâmplă. Ceea ce contează pentru soț, nu are greutate pentru soție. Ceea ce pentru ea este primordial, pentru el poate fi rezolvat din mers. Ce e de făcut în astfel de situații? Să decidă copilul cu cine rămâne!

Finalul te ține lipit de ecran, parcă s-ar mai întâmpla ceva! Zidul dintre cei doi este transparent, discontinuu. Ar putea oricând să meargă unul în întâmpinarea celuilalt dar, ceva îi ține pe loc. Ce anume? Regizorul reușește să sublinieze exact aceste neputințe-iceberg, aparent banale dar greu de topit.

Nota mea: 8