Possession (1981, Andrzej Zulawski)

Reacțiile mele pe tot parcursul filmului erau ca strigările la licitație: ăsta e cel mai dubios film văzut vreodată. Ba este cel mai caraghios. Ba este absurd. Ba nu are sens, exagerează. Până-n final când am zis: wow, mult i-a trebut să ajungă aici? Și de ce tocmai pe calea asta? Dar să nu despicăm originalitatea regizorului în patru. Omul transmite un mesaj puternic despre alienarea în cuplu, dusă chiar până la o alienare mintală. De menționat faptul că filmul a fost realizat într-o perioadă în care Zulawski se afla în plin proces de divorț.

Recunosc, nu sunt un mare fan al filmelor horror. De altfel, filmul nu poate fi încadrat în niciuna dintre categoriile tradiționale. Nu este nici călare, nici pe jos. Este doar o dramă isteață, cu ceva sânge care mânjește ecranul și pretenții de film cult. Isabelle Adjani urma să câștige în 1981 premiul Cannes pentru cea mai bună actriță.

Possession are câteva merite paradoxale. Vorbește despre îngerul și demonul dintr-un om, despre aparențe și subconștient, ideal versus real, moarte și renaștere, sacrificii.

Anna hotărăște să divorțeze de Mark. Din acel moment ieșirile ei misterioase te vor scoate din sărite și totodată îți vor alimenta curiozitatea. Mark trece printr-un amalgam de stări: disperare, neacceptare, automutilare, răzbunare, îngenunchere. Filmul te va ține într-o ceață continuă. În primă fază Anna îl înșală pe Mark cu un Guru Bivolaru, un tip cu cămașa deschisă până la buric și bronzat ca să fie la modă pentru vârsta lui. Apoi guru se împrietenește cu soțul Annei, dispărută ea știe unde.

Spectatorul va fi cu siguranță pierdut pe culoarele disperării prin care trec personajele. Dacă nu pierdut, atunci confuz sau iritat. Anna apare în două versiuni. Odată trece prin criza omului care atunci când este în punctul A vrea să fie în punctul B. Iar din punctul B înapoi la A. Această pendulare emoțională pare a fi nevoia ei de a restabili o conexiune, de a construi ceva ce s-a dărâmat cine știe cum. Credința și cu Șansa sunt într-o strânsă legătură dar numai Credința trebuie îngrijită pentru ca cealaltă să supraviețuiască. Mai exact, zice ea: What I miscarried there was sister Faith, and what was left is sister Chance. So I had to take care of my faith to protect it. A doua versiune este Anna cea blândă și iubitoare, perfectă.

Filmul merită văzut numai dacă vrei ceva nemaiîntâlnit. Este o experiență bulversantă și chiar unică iar asta-l face memorabil. În rest, dă senzația unei repetiții la o piesă de teatru în care actorii recită mecanic niște replici.

Nota mea: 6.50

This slideshow requires JavaScript.

Lucy (2014, Luc Besson)

Am mers să văd Lucy din două motive. Besson reușește să strecoare scene memorabile și idei care se dizolvă în minte ca pastilele efervescente în apă. Pe moment îți spui că ai mai văzut ceva similar dar ceea ce ai în față îți place mai mult. Și motivul numărul doi: Scarlett. Este o actriță care reușește să surprindă în mod plăcut, cu fiecare apariție.

Cu Lucy regizorul încearcă să atragă prea multe categorii de cinefili. Câte unii vor vrea acțiune și s-o vadă pe Scarlett, femeia fatală. Alții vor fi atrași de ideea inteligenței infinite ca ultimă scară a evoluției omului de la stadiul de maimuță. Sau vor vrea să vadă oameni cu puteri. Genul ăsta de filme sunt fascinante, lasă loc imaginației.

Știm din capul locului cam ce se va întâmpla: o femeie (blondă!) ne va demonstra ce poate face un creier atunci când este accesat din ce în ce mai mult. Chiar dacă filmul are ca temelie un mit – cum că ne folosim numai 10% din creier – reușește să te corupă cu un exercițiu complex de imaginație.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să știi totul, să ai puteri nelimitate? Cam asta îți servește Lucy: o versiune de răspuns pentru această întrebare. Pe măsură ce reușește să-și acceseze cât mai mult din creier, noua Lucy se transformă într-o ființă superioară. Nu mai simte ceea ce simte un om obișnuit. Foamea, durerea, dorințele de zi cu zi pălesc în fața noii existențe. Viața este simțită la un nivel profund, conștiința devine atotcuprinzătoare.

Totuși, ajuns la un nivel superior, omul riscă să devină îngâmfat. Acest risc este prezent cam la orice nivel dar trebuie să aibă și justificare. Fie ce-o fi dar inteligența parcă nu e compatibilă cu aerele de superioritate. În plus, Lucy va ucide în dreapta și-n stânga, cu scopul de a atinge limita perfecțiunii. Conduce o mașină pentru prima dată într-un hal fără de hal. La un moment dat omul se întâlnește cu maimuța, evocînd pictura lui Michelangelo. Câteva clișee chiar puteau lipsi. Dar suntem la Hollywood, cam greu împaci arta cu mainstream-ul.

Câteva idei reușesc să străbată printre scenele de acțiune și replicile monosilabice pe care Lucy le aruncă dintr-o seriozitate de om înțelept. Este noul om autosuficient? Cunoașterea este impiedicată de tipare și ideile din zona de comfort psihic.

Aș fi spus că este de-ajuns cu aceste teorii dar finalul salvează filmul. Moștenirea lăsată de Lucy o putem corela cu cea mai veche carte din lume. Mi se pare îndrăzneață ideea lui Besson și totodată atrăgătoare. Cunoașterea absolută depășește timpul și spațiul.

Nota mea: 7

Lucy-2014-Movie-poster

 

La Voie Lactee (1969, Luis Buñuel)

Calea Lactee face parte din trilogia adevărului, alături de Farmecul discret al burgheziei și Fantoma libertății. Credința este o frământare longevivă în filmele lui Bunuel. Se pare că educația profund religioasă primită în copilărie își va pune amprenta asupra viziunii sale asupra adevărului. Fiind o perpetuă căutare, credința oscilează. Multe dintre afirmațiile regizorului de-a lungul timpului sunt contradictorii: sunt încă un ateu, slavă Domnului! sau nu sunt un creștin, dar nici ateu nu sunt.

Aceste îndoieli apar în La Voie Lactee între toate personaje, dogmele catolice fiind prezentate din unghiuri diferite, de cele mai multe ori între susținători ai unei teorii și opozanții acelorași teorii. Filmul prezintă pelerinajul a doi bărbați spre Santiago de Compostela. Timpul devine un spațiu polivalent unde personajele aparțin atât realității înconjurătoare dar și trecutului sau imaginației. Binele și răul prind grai cu ajutorul personajelor. Cei care susțin un adevăr se pot duela cu cei care nu-l aprobă. Aceste conflicte se pot stinge în condiții misterioase.

Sunt puse la grămadă teorii grele, pe care mulți le-ar considera erezii sau alegeri în a interpreta trecutul: fecioara Maria a rămas fecioră așa cum soarele intră în cameră pe geam. Cei care cred că cele 10 porunci sunt prea grele ca să fie ținute – ar trebui condamnați. Ce s-ar întâmpla dacă prin simpla rostire a unor cuvinte totul ar fi ușor de înfăptuit? Suntem conștienți de greutatea cuvintelor și direcția lor? Lumina nu trebuie închisă ci împărțită. 

Filmul merită văzut a doua oară pentru o mai bună rumegare a replicilor și pentru o mai bună asimilare a întrepătrunderii timpurilor cu imaginația.

Nota mea: 8

picture

Guardians of the Galaxy (2014, James Gunn)

Am știut că o să-mi placă gardienii încă de când am văzut trailer-ul. Avea cam toate ingredientele unui feel good movie: personaje simpatice, replici coapte bine, un scenariu oarecum văzut și-n alte filme dar adaptat cu ironie (conflicte intergalactice și dorința de putere supremă în detrimentul planetei).

Pe scurt, Peter (interpretat de Chris Pratt, cunoscut pentru rolul principal din Her) fură un glob periculos (ce se dovedește a fi piatra infinitului), râvnit de toți deținătorii de tron și sceptru din univers. Ba pe listă ar mai intra și deținătorii de arme atotștiutoare, temuți din acest motiv. Urmăririle vor fi cu multe răturnări de situație. Lui Peter i se vor alătura inițialii adversari: Gamora – femeia instruită să lupte, un raton inteligent și cu simțul umorului (vocea lui Bradley Cooper), un umanoid în formă de copac (vocea lui Vin Diesel) și Drax – Dave Bautista, luptător de wrestling în viața reală.

Fiecare dintre cei cinci are șarmul său. Peter nu se desparte de walkman-ul său nici măcar atunci când este în misiune. Gamora este suspicioasă dar sensibilă. Ratonul Rocket știe să creeze planuri minuțioase de evadare. Groot nu știe să vorbească dar este atent la nevoile celorlalți. Drax învață că ura se poate transforma în pace, dacă știi să-ți direcționezi sentimentele.

Câteva replici chiar merită menționate. Restul trebuie văzut!

Nota mea: 8

guardians of galaxy

Gamora: I’m a warrior, an assassin. I don’t dance.

Peter Quill: Really? Well, on my planet, we have a legend about people like you. It’s called Footloose. And in it, a great hero, named Kevin Bacon, teaches an entire city full of people with sticks up their butts that, dancing, well, is the greatest thing there is.

Gamora: …Who put the sticks up their butts?

***

Peter Quill: [about Gamora] She betrayed Ronan, he’s coming for her. That’s when you…

[draws his finger across his throat in a cutthroat gesture]

Drax the Destroyer: …Why would I want to put my finger on his throat?

***

Rocket Raccoon: Why would you want to save the galaxy?

Peter Quill: Because I’m one of the idiots who live there!

 

Pora umierac (2007, Dorota Kedzierzawska)

Aniela are 91 de ani și locuiește cu câinele ei într-un loc retras și liniștit. Casa confirmă cu ușurință vârsta femeii acum singură și conștientă că a venit timpul să moară. Filmat în întregime alb-negru, filmul este o introspecție emoționantă în lumea plină de amintiri a bătrânei, nu chiar atât de bătrână – spune ea – cât să fie nevoie să o însoțească cineva până acasă.

Universul interior al Anielei este în deplină armonie cu casa, locul plin de amintiri palpabile, dovezi ale existenței sale. Fiecare obiect din casă are o poveste și este îmbrăcat în bucurii purtate de mai multe ori, fiecare privire aruncată afară – acolo unde lumea mișună și-și scrie istoria – este o privire retrospectivă. Timpul Anielei este un interval deschis ce urmează să se închidă.

Singurii prieteni pe care-i mai are sunt Phila – câinele simpatic ce o însoțește pretutindeni și-i comentează acțiunile cu privirea – și telefonul – la capătul firului este așteptat fiul, un adult ce pare a avea puține lucruri în comun cu mama lui. Uneori este vizitată de fiu, la rândul lui devenit părinte. Această familie îi pare străină, casa și bijuteriile femeii sunt mai importante decât ceea ce zice.

Din când în când vedem ce se întâmplă afară. Aniela folosește binoclul. Acesta pare a avea efectul unei mașini a timpului iar prezentul este o poartă deschisă către trecut. Cu toate acestea, Time to Die nu este sumbru și nici nu încearcă să smulgă lacrimi ca filmele indiene din anii ’90. Merită văzut pentru aerul ușor melancolic ce răspândește înțelepciune din agoniseala de-o viață a unui om. Te pune față-n față cu tine-cel-din-viitor, aflat în postura Anielei. Unde te vor găsi ultimii pași, care-ți vor fi ultimele gânduri?

Nota mea: 8

This slideshow requires JavaScript.

Moebius (2013, Kim Ki-duk)

Filmul de față este o palmă dată normalității. Așa cum și-a obișnuit fanii (cred că puțini la număr dar rebeli), Kim Ki-duk tratează obsesiile, extremitățile psihice-fizice și teritoriile interzise. Trebuie să precizez încă de la început că Moebius nu va fi pe placul celor pudici. Nici pe placul celor tradiționaliști. Așadar, rândurile de față sunt impresiile la cald după vizionarea filmului, nicidecum o recomandare.

Scena inițială dă de înțeles că totul se va petrece fără cuvinte (ca-n Bin Jip, unul dintre best-of-urile lui Ki-duk). Soția încearcă să-și oprească soțul din a răspunde la telefon unei alte femei, cea cu care o înșală. Asistăm (alături de fiul celor doi) la o luptă caraghioasă între un bărbat și o femeie (oare chiar există astfel de cazuri în realitate? s-ar putea să existe altele mai cu moț !). El își prețuiește amanta, ea nu concepe să-l împartă cu altcineva. Neavînd de ales, soția încearcă să elimine vinovatul pentru această situație: penisul soțului.

Nefiindu-i tocmai ușor, se răzbună pe spectatorul de sex masculin, fiul care mai devreme privea pasiv totul. Cuvintele sunt de prisos. Nici nu ar fi avut ce să-și spună. Înțelegem astfel de situații după gravitatea privirilor. Firul narativ este construit integral din privirile, mimica, gemetele și alte sunete pe care le pot scoate oamenii în situații de criză sau plăcere. Privitorul este târât prin scene interzise ochiului străin: masturbare, viol, incest. Rând pe rând vom asista la reacția bărbatului cu și fără penis. S-ar spune că este lucrul cel mai important din viața lui. Kim ki-duk exagerează în mod intenționat. Personajele se luptă cu două mari forțe: instinctul primar – care îi împinge spre căi imorale și încercarea de a evolua ca ființă spirituală.

Ar fi multe de zis aproape despre fiecare scenă din film. Deși actorii nu vorbesc, spectatorul va spune că are în față niște oameni dereglați mental. Dar va privi în continuare. Până unde poate duce această cale nebătătorită? Ki-duk preferă să exploreze tenebrele psihicului uman, acele culoare pe care pășești în taină, cu teama de a nu fi considerat anormal. Pentru aceste detalii, filmul poate fi considerat curajos și merită văzut. Este cu siguranță un film original, pe care nu ai cum să-l uiți. Balanța perversitate – psihic uman necenzurat rămâne în sarcina privitorului.

Nota mea: 7

2013 - Moebius (Poster 1)-thumb-300xauto-39094

Pietà (2012, Kim Ki-duk)

Kang-do este un recuperator de sume cu multe zero-uri. Datornicii pe care-i vizitează sunt oameni care s-au întins mai mult decât le era plapuma. Cu pricepere de contabil și măiestrie de chirurg, anti-eroul nostru le delimitează plamuma de jur împrejur. Tot ce iese pe afară, este tăiat. La propriu.

Știam că voi sta cu un nod în gât pe tot parcursul filmului dar, ținînd cont că-l aveam pe lista de filme pe care vreau să le văd, azi am găsit starea de spirit potrivită pentru a digera un film regizat de Ki-duk. Cam ca-n majoritatea filmelor lui (țin să precizez că le-am văzut pe toate), personajul principal este îmbibat puternic, asemeni unui burete, în sentimente paradoxale. Kang-do nu are familie, nu are nimic de pierdut dacă o grămadă de oameni îi vor răul. Până în ziua în care își cunoaște mama, ființa care l-a părăsit atunci când era mic.

De aici începe topirea iceberg-ului și caracterul lui Kang-do se conturează într-o altă lumină. Omul fără suflet începe să trăiască. Desigur, îndoiala și furia acumulată în cei treizeci de ani, îl vor face să o testeze pe cea care pretinde a-i fi mamă. Amalgamul de sentimente noi ce pun stăpânire pe Kang-do, îl vor face chiar să se întoarcă la mama lui… pe acolo pe unde a ieșit pe lume. Kim ki-duk nu iartă privitorul și nici nu-l scutește de rușinea personajelor sale. Rușinea de a-și fi părăsit fiul trebuie spălată cu o altă rușine (cea a incestului), pentru a construi o relație mamă-fiu care să recupereze trecutul. Dar exact ca un vas ce a fost spart și lipit la loc, fisura va fi o poveste la vederea tuturor.

Totuși, datoriile pot avea mai multe fețe. Ce a făcut mama în acești ani, nu ni se spune. Pentru cine a împletit acel pulover? Odată conștientizată vina, ea poate fi mai puternică decât orice act de violență. Odată cunoscută dragostea, Kang-do încheie cercul pietății cu care mama a dat startul cu stângul. Un film bulversant, greu de digerat, care îți arată ambele fețe ale realității: întunericul orbului – atunci când are ochi dar nu vede și spiritualitatea celui care începe să simtă lumina. Lumina purității obținută prin sacrificiul Eului.

Nota mea: 8.50

pieta