Moebius (2013, Kim Ki-duk)

Filmul de față este o palmă dată normalității. Așa cum și-a obișnuit fanii (cred că puțini la număr dar rebeli), Kim Ki-duk tratează obsesiile, extremitățile psihice-fizice și teritoriile interzise. Trebuie să precizez încă de la început că Moebius nu va fi pe placul celor pudici. Nici pe placul celor tradiționaliști. Așadar, rândurile de față sunt impresiile la cald după vizionarea filmului, nicidecum o recomandare.

Scena inițială dă de înțeles că totul se va petrece fără cuvinte (ca-n Bin Jip, unul dintre best-of-urile lui Ki-duk). Soția încearcă să-și oprească soțul din a răspunde la telefon unei alte femei, cea cu care o înșală. Asistăm (alături de fiul celor doi) la o luptă caraghioasă între un bărbat și o femeie (oare chiar există astfel de cazuri în realitate? s-ar putea să existe altele mai cu moț !). El își prețuiește amanta, ea nu concepe să-l împartă cu altcineva. Neavînd de ales, soția încearcă să elimine vinovatul pentru această situație: penisul soțului.

Nefiindu-i tocmai ușor, se răzbună pe spectatorul de sex masculin, fiul care mai devreme privea pasiv totul. Cuvintele sunt de prisos. Nici nu ar fi avut ce să-și spună. Înțelegem astfel de situații după gravitatea privirilor. Firul narativ este construit integral din privirile, mimica, gemetele și alte sunete pe care le pot scoate oamenii în situații de criză sau plăcere. Privitorul este târât prin scene interzise ochiului străin: masturbare, viol, incest. Rând pe rând vom asista la reacția bărbatului cu și fără penis. S-ar spune că este lucrul cel mai important din viața lui. Kim ki-duk exagerează în mod intenționat. Personajele se luptă cu două mari forțe: instinctul primar – care îi împinge spre căi imorale și încercarea de a evolua ca ființă spirituală.

Ar fi multe de zis aproape despre fiecare scenă din film. Deși actorii nu vorbesc, spectatorul va spune că are în față niște oameni dereglați mental. Dar va privi în continuare. Până unde poate duce această cale nebătătorită? Ki-duk preferă să exploreze tenebrele psihicului uman, acele culoare pe care pășești în taină, cu teama de a nu fi considerat anormal. Pentru aceste detalii, filmul poate fi considerat curajos și merită văzut. Este cu siguranță un film original, pe care nu ai cum să-l uiți. Balanța perversitate – psihic uman necenzurat rămâne în sarcina privitorului.

Nota mea: 7

2013 - Moebius (Poster 1)-thumb-300xauto-39094

Pietà (2012, Kim Ki-duk)

Kang-do este un recuperator de sume cu multe zero-uri. Datornicii pe care-i vizitează sunt oameni care s-au întins mai mult decât le era plapuma. Cu pricepere de contabil și măiestrie de chirurg, anti-eroul nostru le delimitează plamuma de jur împrejur. Tot ce iese pe afară, este tăiat. La propriu.

Știam că voi sta cu un nod în gât pe tot parcursul filmului dar, ținînd cont că-l aveam pe lista de filme pe care vreau să le văd, azi am găsit starea de spirit potrivită pentru a digera un film regizat de Ki-duk. Cam ca-n majoritatea filmelor lui (țin să precizez că le-am văzut pe toate), personajul principal este îmbibat puternic, asemeni unui burete, în sentimente paradoxale. Kang-do nu are familie, nu are nimic de pierdut dacă o grămadă de oameni îi vor răul. Până în ziua în care își cunoaște mama, ființa care l-a părăsit atunci când era mic.

De aici începe topirea iceberg-ului și caracterul lui Kang-do se conturează într-o altă lumină. Omul fără suflet începe să trăiască. Desigur, îndoiala și furia acumulată în cei treizeci de ani, îl vor face să o testeze pe cea care pretinde a-i fi mamă. Amalgamul de sentimente noi ce pun stăpânire pe Kang-do, îl vor face chiar să se întoarcă la mama lui… pe acolo pe unde a ieșit pe lume. Kim ki-duk nu iartă privitorul și nici nu-l scutește de rușinea personajelor sale. Rușinea de a-și fi părăsit fiul trebuie spălată cu o altă rușine (cea a incestului), pentru a construi o relație mamă-fiu care să recupereze trecutul. Dar exact ca un vas ce a fost spart și lipit la loc, fisura va fi o poveste la vederea tuturor.

Totuși, datoriile pot avea mai multe fețe. Ce a făcut mama în acești ani, nu ni se spune. Pentru cine a împletit acel pulover? Odată conștientizată vina, ea poate fi mai puternică decât orice act de violență. Odată cunoscută dragostea, Kang-do încheie cercul pietății cu care mama a dat startul cu stângul. Un film bulversant, greu de digerat, care îți arată ambele fețe ale realității: întunericul orbului – atunci când are ochi dar nu vede și spiritualitatea celui care începe să simtă lumina. Lumina purității obținută prin sacrificiul Eului.

Nota mea: 8.50

pieta

Crimă și pedeapsă sau o ecranizare pe fast speed

Mi s-a întâmplat de puține ori să găsesc un film care să bată la fund cartea. Când am văzut Blindness (ecranizarea unui roman magistral sub semnătura lui Jose Saramago), am zis că e făcută de niște amatori. Apoi m-am râzgândit. Părea unul dintre jocurile acelea pe care le mimează copiii de grădiniță: acum tu ești mama. Hai, mergi la cumpărături. Acum fă-te că vii acasă, etc.

Ecranizarea clasicului Crimă și pedeapsă e un pic mai aproape de firul narativ al cărții și reușește să aducă în prim-plan o parte din tensiunea interioară a personajului Rodion. Îmi aduc aminte că am văzut acum mulți ani, să tot fie 15 sau 20, pentru prima oară filmul. Apoi am citit cartea. Iar acum mi se făcu dor de filmul ăsta. Țineam minte doar chipul bătrânei și transpirația de pe fruntea lui Rodion.

Versiunea la care m-am oprit este cea din 1998. Pur și simplu nu am găsit alta la îndemână. Actorii vorbesc o engleză cu flexiuni rusești, cam cum vrobește Arnold rusa când apare în vreun film cu gangsteri siberieni. Lăsînd la o parte asta, personajul principal chiar reușește să transmită un pic din febra psihică prin care trece Raskolnikov.

Nu aș vrea să mă leg de acest nume dar coincidența este prea mare. Raskolnikov este cel care se răscoală, prin traducere mot-a-mot. Pentru el prima crimă este justiție iar a doua un păcat. Creierul uman caută să-și justifice acțiunile. Atunci când nu are o explicație, intră în scenă conștiința. Întregul travaliu psihic este prezentat cu o viteză uimitoare. Raskolnikov va muri sufletește și va învia. Privitorul nici nu o să apuce să înțeleagă când s-a îndrăgostit Rodion de Sonia (este prezentată fugar), cum de este capabilă  fata să meargă până la capătul pâmântului pentru Rodion numai după schimbul a câteva replici, etc.

Închei spunînd că filmul merită totuși un ochi doar pentru că la baza întregii povești stă mintea lui Dostoievski.

Nota mea: 6

crime-and-punishment--tv-movie-poster-1998-1020474082

Los Olvidados (1950, Luis Bunuel)

Dacă nu vei dori multe, puținul îți va părea mult – spunea un filozof grec. Dar atunci când nu ai nimic, puținul ce mai e? Fiecare om este înzestrat cu un talent. Fericiți cei care-l descoperă și transformă nimicul în ceva prețios.

Într-un sat uitat de lume, sărăcia devine principala scuză a hoțului. Filmul prezintă, fără menajamente, viața unor copii ai străzii. Avem în față o poveste adevărată. Realitatea lui Bunuel, însă, nu poate exista fără un strop de suprarealism, în stilul lui caracteristic.

Personajul principal, Pedro, se află exact în acel moment al vieții când granița dintre moralitate și imoralitate este invizibilă. Pe de-o parte, anturajul îl va duce pe căi bătătorite de infractori. Pe de-altă parte, vocea conștiinței îl va ține în alertă, dornic să facă ceea ce este corect. Vorbim de o societate în care legea se face cu piatra sau cu pumnul. Oamenii fură de la orbi și de la calici, folosesc banul pentru a cumpăra plăcere și nu au remușcări.

Pedro este prezentat în paralel cu Ohitos, un puști pe care tatăl l-a lăsat în târg și nu s-a mai întors. Majoritatea copiilor din film privin din familii dezorganizate. Lipsa afecțiunii este resimțită de fiecare copil în parte și pare a fi rădăcina tuturor relelor sau startul către teritoriul imoral de care pomeneam mai devreme. Apoi, exact ca la domino, după un rău mic vor cădea toate piesele jocului.

Los Olvidados este un film tranșant. Sunt prezentate bucăți din viața reală la care privim uneori printr-o perdea transparentă și groasă. Ce se află dincolo, rămâne doar pe străzi. Destinul lui Ohitos mă face să cred că luminița de la capătul tunelului nu este falsă.

Nota mea: 8

Only Lovers Left Alive (2013, Jim Jarmusch)

"only lovers left alive"Adam și Eve sunt doi vampiri moderni, cu bune maniere, ce-și poartă istoria în obiectele preferate. Puține la număr. El iubește chitările și le știe pe nume, ea citește cărți cu aceeași sete cu care bea sânge din paharul cu picior. Câtă eleganță în degustarea licorii! Dacă te gândești că majoritatea filmelor cu vampiri sunt cam la fel, filmul de față demonstrează contrariul. Bineînțeles, avem un regizor cu personalitate la mijloc. Jim Jarmusch este un maestru al poveștilor în imagini, atent la detalii. Cuvintele vin doar în completarea anumitor idei. Cum ar fi: ce ai făcut bun în toți acești ani? (vampirii chiar prind generații întregi de oameni), sângele conține 55% apă și nu este gustos, cât de sănătos trăiești, etc.

Dacă lumea evoluează, este și cazul vampirilor: Iphone, sticluțe cu sânge luate de la medici corupți, ochelari de soare, mănuși din piele, înghețată pe băț, călătorii cu avionul pe timp de noapte. Singurul element comun întâlnit în toate filmele cu vampiri este părul-măciucă. Părul pare ars cu placa și este țeapăn. Ar mai fi fața albă ca varul din lipsa vitaminei D obținută prin expunerea la soare.

În linii mari, un film interesant. Apreciez originalitatea și scenele în care cei doi iubiți & soți își arată afecțiunea, intactă după atâtea decenii. Ar părea că dragostea începe undeva din infinit și nu se mai termină. Bună și ideea de nemurire, exploatată ca o alegere și nu ca suferință. Cu alte cuvinte, titlul ar putea fi răstălmăcit cam așa: dragostea înseamnă viață. Sau reciproca.

Aș mai adăuga și prezența celui de-al doilea personaj feminin, Eva, copilul răsfățat și fără minte. Apare, inevitabil, o comparație subtilă între ideal și real. Ceea ce este (practica) și ceea ce ar fi trebuit să fie (teoria).

Nota mea: 7

Brazil, locul unde fantezia se fredonează ca un cântec

În 1985, când apărea Brazil, tehnologia mocnea de idei ce urmau să fie aplicate. Terry Gilliam exploatează un posibil viitor unde mașinile și birocrația vor înlocui ingeniozitatea omului la locul de muncă și nu numai. Subiectul a mai fost atacat și de alții (primul exemplu care-mi vine în minte este Odiseea Spațială a lui Kubrick, unde se pleacă de la o idee și se duce până la extrema ei) însă Brazil este presărat cu satiră și umor, în stilul lui Gilliam (vezi seria Monty Python).

Personajul principal, Sam (interpretat de actorul englez Johnatan Pryce) trăiește undeva la granița dintre realitate și ficțiune. Este un om organizat, încorsetat de societate și regulile ei. Asta nu-l împiedică să aibă sclipiri de geniu, reacții firești oricărui individ care-și pune mintea la contribuție și nu consumă ideile pe tavă, servite de X sau Y.

Sam are un vis care nu-i dă pace: se vede salvatorul unei prințese blonde. Într-o zi își întâlnește visul: prințesa era îmbrăcată în salopetă, tunsă băiețește, avea o țigară în colțul gurii și conducea un camion. De aici nu mai are stare, vrea să o convingă de sentimentele nobile care-i cresc în inimă ca niște rădăcini de flori nemuritoare.

Filmul abundă în scene sarcastice (cabluri care se umflă, mașinării care-și bagă nasul peste tot, instalatori care apar din senin – hop și un Robert de Niro, așa cum nu l-ai mai văzut până acum) dar nu uită să te introducă în lumea fanteziei, acolo unde totul este posibil. Aproape totul! Până și-n basme apar balauri cu care trebuie să te lupți pentru a obține premiul cel mare.

Pentru cei care vor un film imprevizibil, care te face să râzi în hohote, Brazil este alegerea perfectă. Nu spun că te va binedispune într-un hal fără de hal. Pe ici, pe colo, poate să pară o șaradă incompletă, avangardistă, cu pretenții de film de geniu neînțeles. Dar, depinde de gusturi și de așteptări.

Nota mea: 7.50

Il Conformista (1970, Bernardo Bertolucci)

L-ai văzut vreodată pe Marcello râzînd? Oamenii prea serioși nu sunt niciodată serioși. Așa-l descrie profesorul de filosofie pe unul dintre cei mai buni studenți pe care i-a avut.

Marcello era un om normal până la 13 ani, când ucide din greșeală un homesexual care-i făcea avansuri. Peste câțiva ani îl vedem pregătindu-se de căsătorie cu o fată pe care o crede prostuță dar senzuală. Ea îi cere să meargă la spovedanie înainte de cununie, pentru a intra în rândul lumii.

Chiar dacă pare ateu, Marcello vorbește cu preotul și-i spune că nu simte nicio remușcare pentru toate răutățile pe care le-a făcut. Cine este vinovat pentru această împietrire sufletească: omuciderea, ca prim eveniment cu greutate din viața tânărului sau așa e natura omului? Teoretic ar trebui să se întâmple ceva radical, pentru a deraia de la așa-zisul făgaș al normalității, dar Marcello pare a căuta linia dreaptă, lipsită de palpitații. Vede în căsătorie o soluție pentru a deveni normal, ca toți ceilalți. Cu toate acestea, nimeni nu știe că Marcello este de fapt un spion fascist, pregătit oricând să-și servească mai-marii cu loialitate.

Studentul serios își va căuta profesorul anti-fascist, după mulți ani de la încheierea studiilor.

Filmul este alcătuit din flashback-uri. Personajele interacționează la nivel superficial, fiecare știind mereu ce se află în spatele măștilor. Salvarea aparențelor face parte din conformitate, din acea liniște falsă pe care oamenii o servesc atunci când meniul este sărac.

Trebuie să recunosc, l-am văzut mai mult dintr-o datorie inexplicabilă (orice film la care încep să mă uit, trebuie văzut integral, oricât ar fi de greoi sau plictisitor), filmul tot punîndu-l pe pauză de două luni. Salvez câteva cadre de-a dreptul fabuloase (scenele preferate se numără printre fotografiile atașate articolului). În rest, pentru cei pasionați de istoria politică, s-ar putea să fie o alegere chiar inspirată.

Nota mea: 6.50

conformistailconformista2 il conformista 1 il_conformista