Memories of Murder (2003, Joon-ho Bong)

Filmele cu criminali în serie și prinderea făptașului au ca ingrediente de bază misterul și fascinația omului în fața aparențelor. Adică, violatorul care-și ucide victimele – și cine știe ce gândește în acel moment – arată ca un om normal. Pare un om obișnuit. El poate locui în cartier cu tine, treceți unul pe lângă celălalt la supermarket sau îl vezi când îi cade lanțul la bicicletă.

Prin 1986 nu erau foarte multe biciclete în Coreea de Sud. Mașinile mergeau împinse cu nervi și sudoarea a trei mușchiuloși, polițiștii plantau probe ca să aibă satisfacția victoriei iar străzile erau pavate cu buruieni. Criminalul în serie nu putea să stea în mijlocul drumului și să-și exprime dorința de a viola. Victima era capturată în stilul liliacului melancolic. Afară trebuia să fie întuneric, să plouă iar fata să poarte ceva roșu. Eventual o umbrelă roșie.

Asta s-a întâmplat timp de aproape cinci ani, filmul fiind inspirat dintr-un caz real. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă era secetă, ieșeau la pensie cu toții? Se pare că în cinci ani detectivii și polițiștii au întors un cub Rubik fără sorți de izbândă. Numărul de suspecți creștea direct proporțional cu dorința de a-l prinde pe nemernic. Și așa stă spectatorul timp de două ore și zece minute, dornic să afle cine este acest criminal în serie care sugrumă victimele cu lenjeria lor intimă.

De altfel, pe canalul Youtube unde am văzionat filmul, comentatorii sunt dezamăgiți că nu au înțeles cine era omul cu pricina, prea isteț pentru vremurile acelea. Aș zice ca personajul respectiv era un rebel care nu iubea legea. Spectatorul primește acest indiciu când unul dintre suspecți afirmă că nu va accepta să fie torturat. Prea puțin contează ce scria pe buletinul lui de identitate. Important era că poliția era depășită de evenimente iar criminalul avea un neuron în plus. Sau poate avea doar noroc, ținând cont că probele trebuiau trimise în America, țara tuturor posibilităților, și veneau de acolo concludente ca în prima zi.

Memories of Murder este o combinație reușită între nostalgie, umor de situație și dramă. Nostalgia vine din partea detectivului care a investit toate resursele într-un caz alunecos. Criminalul trece în continuare pe lângă tine în supermarket și probabil doar și-a schimbat pasiunile. Apoi, nu ai cum să nu zâmbești când vezi pentru ce se bat doi polițiști când țara arde. Se pare că i-a plăcut și lui Tarantino din moment ce l-a inclus într-un top 20.

Nota mea: 7

Leviathan (2014, Andrey Zvyagintsev)

Pornind de la etimologia cuvântului leviatan, filmul de față este expresia modernă pe care Zvyagintsev o atribuie Răului. Din punct de vedere simbolistic are loc o adevărată desfășurare de motive-dominó în care personajele sunt furnici neputincioase dar harnice.

Pentru amatorii de fire narative și răsturnări de situație, respirația va curge normal spre senin. Pe alocuri îi va lua somnul. Știam deja după vizionarea lui The Return și The Banishment ce mă așteaptă. Îți trebuie doar răbdare și foame de idei pentru a ajunge la miezul nucii. Stilul regizorului rus este într-adevăr inconfundabil de captivant.

De la început și până la sfârșit ai senzația că un degen arătător stă în fața fiecărui personaj. Fenomenul a fost perpetuat de-a lungul timpului și denumit, cu naivitate, destin.

Trecutul personajului Nikolai este cuprins într-un singur tablou. Atâtea generații respiră printr-o imagine. Străbunicii, bunicii și părinții au fost adăpostiți de același acoperiș. Sunt aduse bucăți din trecut într-un prezent glacial. Care a fost rolul acestor semințe în pământ?

Femeia din Leviathan este sortită repetiției. Pare a mușca din măr, ispitită de o formă de viață ce-i tulbură existența. Apa, elementul peren, pare a înghiți forma aceasta de viață numită om. În interiorul ei se află leviathanul, istoria care se hrănește cu greșelile omului. Această triere este inevitabilă și insuperabilă. Liberul arbitru îi dă posibilitatea omului de a-și alege călăul sau salvatorul.

Scheletul balenei poate fi răul-milenar în timp ce balena din apă este răul-prezent, schimbat la suprafață dar niciodată în esență.

Copilul nesupravegheat/needucat poate fi atât forma de viață din care vor ieși flori – dacă va urma drumul corect – dar și o buruiană sortită pieirii atunci când va avea loc secerișul.

Întrebarea lui Nikolai este pe buzele oricărui muritor de rând: oare dacă ar fi ales un alt drum, ar mai fi ajuns în acel punct? Oare dacă ar fi urmat un anumit ritual sau rețetă a comunității, ar fi sfârșit la fel?

Din punct de vedere moral, nimic nu poate fi verificat până la rădăcină. Adevărul este guvernat de un sistem putred. La suprafață totul este corect, legile există și se aplică. Dincolo de utilitatea lor apar ramificațiile morale.

În final, rocile sunt mușcate de apă, erodînd liniștea. Omul construiește iar timpul dărâmă sau cimentează. Legile veșniciei sunt guvernate de cu totul și cu totul alte reguli. Generații întregi au predat ștafete de înțelepciune și ADN-uri de începători. Nu se știe exact care este raportul dintre Adevăr și Iluzie dar merită încercarea pentru a ajunge la un nivel superior. Depinde ce crede fiecare că ar însemna Viața.

Nota mea: 9.00

levitan

 sursa foto aici

Ida (2013, Pawel Pawlikowski)

ida_2013Ida este produsul unui regizor sătul de filmele cu clișee. Un decor minimalist va dezvălui de fapt un film filosofic – fotografic și un fundal muzical potrivit ca o mănușă.

Cele două femei sunt prezentate într-un contrast desăvărșit. În timp ce Agata Kulesza – în rolul mătușii Wanda – este o actriță experimentată, Agata Trzebuchowska – în rolul Ida/Anna – apare pentru prima oară într-o peliculă, cu inocență și stângăcie. Femeia care le-a trăit pe toate o va cunoaște pe femeia care a trăit numai în mănăstire. Cele două universuri vor interacționa dînd sens propriilor existențe.

Întoarcerea lui Pawlikowski în Polonia, după moartea soției sale, dezvăluie legătura cu pământul natal în stabilirea propriei identități și asumarea unui trecut în care evreii erau omorâți fără resentimente.

Regizorul spunea că oricine dorește să-l psihanalizeze, este de-ajuns să-i urmărească documentarele și filmele. Acolo va regăsi teme precum alienarea, trecutul emblematic, singurătatea, iubirea, etc.

Legătura cu trecutul va fi transpusă pe ecran cu vitalitate. Înainte de a depune jurământul de credință, Anna descoperă că are o rudă în viață: mătușa sa Wanda. Anna este de fapt Ida, un copil evreu, pe care moartea l-a iertat din greșeală. Așa să fie? Poate că Ida avea să salveze întreaga familie prin chemarea ei spirituală. În căutarea propriilor rădăcini, Anna va arunca o ultimă privire-buchet asupra vieții. Vedem fotografii vechi cu familia, craniile celor dispăruți, pământ dezgropat, obiceiuri din lumi diferite.

Wanda este o fostă judecătoare ale cărei verdicte au trimis chiar oameni la moarte. Fumează, bea și trăiește haotic. Experiențele ei progresive au creat un labirint psihologic. Totul pare consumat, singurul lucru sfânt rămas este sacrificiul.

Ida pășește în viață știind foarte bine pe ce drum trebuie să meargă. Tentația de a fi om înainte de a deveni sfânt, este singurul lucru neexperimentat. A fi om – chiar și pentru o clipă, îi dă puterea de a vedea viitorul. O mostră de viață va face lumină. Întrebarea ei – și apoi ce va urma? – o va ajuta să aleagă definitiv, fără păreri de rău, parcă avînd înțelepciunea unui om care a trăit o viață, a murit și a aflat Adevărul.

We’re off to Gdask to do some gigs.
Wanna come?
Ever been to the seaside?
I haven’t been anywhere.
Come along, then…
You’ll listen to us play,
we’ll walk on the beach.
And then?
Then we’ll buy a dog…
Get married, have children…
Get a house.
And then?
The usual hassles. Life.

Nota mea: 8

Izgnanie (2007, Andrey Zvyagyntsev)

Izgnanie a fost tradus în mod generic, The Banishment. Câteva sinonime ale titlului vor șterge orice confuzie între exil și expulzare. Parcă spunînd privește cu atenție și tragi singur orice concluzie – ea va fi corectă, Zvyagyntsev ne pune în fața ochilor interiorul unei case, interiorul unui tren în mișcare, interiorul unui mormânt în curs de săpare, interiorul unui puzzle, interiorul unui album foto, o familie. Fiecare imagine va construi subtil un drum spre interioarele nevăzute. La un moment dat vedem o apă limpede pătrunsă de ploaie. Ceea ce se află sub apă este la fel de important ca ploaia în sine.

Alex și Vera (interesant cum vera este totodată substantiv comun în limba rusă și înseamnă credință) au doi copii: Eva și Kir. Dialogul dintre membrii familiei este scurt, dă o notă de răceală între soți dar și în relația lor cu copiii. Această liniște va fi însă pătrunsă (exact ca apa de care pomeneam mai devreme) de o știre: Vera este însărcinată iar tatăl nu este Alex.

Informația este vagă, nu ne sunt oferite prea multe detalii. Dincolo de sobrietatea personajelor se află câteva principii zguduite din temelii. Ambii soți par afectați dar problemele sunt total diferite. În acest timp copiii lor citesc povestea de seară cu inocență, înainte de culcare: Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte.

Copilul devine atât cale cât și obstacol. Zvyagyntsev pune ambele situații în același coș. Un tată acceptă numai copiii lui, mama acelor copii nu are de ales.

Vera scrie ceva pe hârtie, înainte sau după marea decizie. Cheia filmului cred că stă în cuvintele ei din final:

Copiii noștri nu sunt numai ai noștri așa cum nici nu suntem părinții copiilor noștri. Nu vreau să dau naștere morții. Am putea trăi fără să murim. Există această posibilitate. Nu știu, dar există sigur. Și nu e posibil decât împreună, unul pentru celălalt. De unul singur e imposibil, nu are rost. E un cerc vicios. Cum să-i explic asta lui ca să înțeleagă cu adevărat ce face?

Scena în care copiii construiesc un puzzle în timp ce în altă parte un copil devine puzzle deconstruit, te lasă fără răsuflare. Filmul pare lent și lipsit de acțiune numai pentru cei care caută povești sau intrigi. Se pare că la mijloc stau câteva filosofii existențiale cum până acum am mai văzut la Tarkovsky. Dar nu vreau să-i asemăn pe cei doi regizori pentru că abordările sunt diferite. Au în comun profunzimea ideilor.

Izgnanie face parte din categoria acelor filme care se digeră în background-ul minții – zile întregi după vizionare. Pe măsură ce impresiile se cristalizează, realizezi că totul a fost construit cu artă și înțelepciune iar mesajul lui Zvyagyntsev țipă într-un mod extraordinar de delicat.

Nota mea: 8

This slideshow requires JavaScript.

Interstellar (2014, Christopher Nolan)

Interstellar duce imaginația la nivelul unui cuadruplu axel mental. Christopher Nolan realizează o astfel de săritură în istoria cinematografiei îmbinînd teme precum percepția subiectivă a realității, iubirea ca unic liant între generații și spațiu, relativitatea timpului, complexitatea identității umane.

Fără a dezvălui prea mult din ceea ce am văzut, încerc să-mi adun impresiile la o zi după vizionarea filmului. Pe moment a fost bulversant și totdată fascinant. Câteva idei cu care am rămas:

Știința poate deveni un pilon instabil atunci când ceea ce părea definitiv este de fapt incomplet. Adevărul este văzut progresiv și mai greu în totalitate.

Relația dintre un părinte și copilul său este prezentată ca unică metodă de a salva specia umană. Dorința de a lupta este puternică atâta timp cât există combustibil pentru acest foc. Dragostea transcende timpul și cunoașterea milenară. Numai cel care iubește va putea trece la un nivel superior, dincolo de ceea ce văd ochii. Spiritul umanității există prin aceste moșteniri, fiecare generație îmbogățind-o pe cea actuală cu dragostea precedentă.

Este un joc riscant dar Christopher Nolan merge pe tărâmuri necunoscute și lansează idei pe care imaginația le poate îmbrăca diferit, în funcție de privitor.

Tranziția de la o lume la alta este lipsită de zgomot, tensiunea este dozată cât să te țină curios și fascinat. Imprevizibiul apare exact atunci când spectatorul este pregătit să treacă un prag nou.

După vizionarea acestui film Matthew McConaughey devine actorul meu preferat.

Se pare că Nolan se pricepe să facă selecții. Citeam aici că regizorul știa de la șapte ani că vrea să facă filme. Dacă de la acea vârstă îi era clar drumul și a făcut totul în acest sens, nu mi se pare ciudat faptul că în 2014 omul acesta nu are telefon mobil sau adresă de email. La fel ca-n Interstellar, ceea ce contează este esența lucrurilor.

Nota mea: 9

interstellar-poster

Znachor (1982, Jerzy Hoffman)

Znachor este un film polonez pe care-l aveam de ceva timp pe lista-cu-filme-de-văzut. Uitasem motivul pentru care l-am ales dar știam că merită toată atenția. Și nu m-am înșelat.

Era seară târziu, mi se închideau ochii dar nu voiam să dorm. După primele cinci minute în care mai mult mă luptam cu Ene decât mă delectam cu filmul, aveam de gând să-l amân. Dar nu am mai reușit. Deja mă prinsese subiectul și intriga ținea locul unei cafele proaspăt savurate.

Filmele cu pierderea memoriei au acel gram de mister care fascinează datorită comparației vechi-nou. Se poate intui ușor ceea ce urmează: aceeași Mărie descoperă că are o altă pălărie pe cap. O pălărie de care nu știa. Să revin asupra filmului.

Descopăr că este o ecranizare după romanul omonim al lui Tadeusz Dołęga-Mostowicz. Deși a apărut în 1946, temele principale au caracter peren: motivul pentru care se despart doi oameni, puterea de a lua viața de la zero, entuziasmul pe care iubirea îl aduce în viața unui om, etc.

Profesorul Rafal este un chirurg cu talent și intuiție. În urma unei rătăciri, își pierde temporar memoria. Nu vreau să dezvălui rătăcirea pentru că aș spoileri cam tare filmul. Esențial este că noul om, Antoni, va descoperi ce anume-i lipsea în vechea viață.

Sunt tratate câteva subiecte ce pun morala spectatorului în balanță: are furtul scuză dacă este făcut pentru a salva viața unui om? poate fi luat în serios un om fără documente și diplome? este dragostea un pod între clasele sociale? cum scapi de gura lumii într-un sat mic? ce este mai scump decât banul?

Un film pe care-l recomand cu căldură tuturor iubitorilor de filme umaniste, dacă există această categorie. Să nu mai spun că m-am minunat de câteva ori cât e de frumoasă Maria, personajul principal din film.

Nota mea: 8.50

This slideshow requires JavaScript.

Gone Girl (2014, David Fincher)

Știți bancurile acelea cu femeia perfectă? Cea care nu-și întreabă niciodată partenerul de ce vine târziu acasă, este mereu disponibilă în dormitor și nu vrea să semene cu femeile care-și transformă iubiții în marionete. Aparent Amy (Rosamund Pike) tolerează aproape tot ce face Nick-frumușelul (Ben Affleck în postura unui scriitor de mâna a doua, cu burtică și cămașa largă să nu i se vadă kilogramele în plus) și este soția perfectă. Dar înțelegem din start că Amy nu este chiar așa de simpatică pe cum pare. Felul în care ceilalalți vorbesc despre ea scrâșnind printre dinți, va lăsa la vedere o imagine construită cu minuțiozitate.

Bazat pe romanul cu același nume, Gone Girl tratează căsătoria modernă și rolul partenerilor în cuplu. Dacă la început totul este lapte și miere, fiecare va descoperi fața ascunsă a celui de lângă el. În timp ce Nick iese cu băieții cam des și răspunde la telefon șușotind, Amy este un bulgăre de aparențe. În spatele zâmbetului inocent stă un plan vindicativ. Pentru toate momentele în care Nick este absent, Amy va contabiliza măsuri. Până într-o zi când va dispărea. De aici spectatorul va fi tentat să țeasă diverse scenarii. Să nu uităm că avem de-a face cu regizorul Fight Club. Ceea ce pare previzibil este doar o capcană.

Gone Girl aruncă niște momeli și te revanșează pe ici pe colo. Într-un maxim de statisfacție cinefilă, chiar crezi că personajul principal e un geniu. Așteaptă! Exact când crezi că ai trecut dincolo de secrete și indicii, vin alte what??-uri perplexe și nemulțumite.

Finalul mi s-a părut telenovelistic. Ca și cum un zidar profesionist ar părea beat pe ultima sută de metri. Nici nu avea cum să se termine altfel. Realitatea prezentată de Fincher este dură. Egoismul sărăcește orice relație, până în punctul în care doi iubiți devin străini sub același acoperiș sau dușmani politicoși.

Nota mea: 7

gone-girl-poster