Kung Fu Panda 3

A treia serie cu panda și maeștri ai kung fu-ului este o animație efervescentă, capabilă să binedispună toate categoriile de cinefili. Realizată într-un ritm alert, ca o supă fiartă la foc iute, reușește să dărâme mitul ciorbei reîncălzite care spune că prima porție este mai gustoasă și, implicit, proaspătă iar restul sunt de umplutură.

Printre vocile melodioase, simpatice sau haioase, merită menționați Angelina Jolie – tigroaica cea înțeleaptă, Jack Black – Master Po sau Dragonul Războinic, Jackie Chan – maestrul Maimuță, Jean-Claude Van Damme – maestrul Croc, etc.

Nici nu se putea o potrivire mai mare în atribuirea vocilor personajelor. Mă gândesc la Po și Jack – ambii rotunjori de felul lor iar Angelina emană senzualitate chiar și atunci când n-o vezi. Personajele sunt pline de viață iar asta contează cel mai mult într-o născocire de acest gen.

Alternarea glumelor cu momentele de tâlc aplică un zambet constant pe chipul spectatorului, pe tot parcursul celor 95 de minute. Adică suficient timp cât să amuzi adultul și totodată să nu plictisești publicul-țintă, copilul dornic să se scufunde în lumea basmului.

Și pentru că nu era de ajuns, coloana sonoră, semnată de Hans Zimmer, săvârșește acțiunea. Per total, mix-ul de voie bună, lecții de umanitate explicate pe înțelesul tuturor și dinamismul parcă rupt din filmele lui Tarantino, dau un aer jovial animației.

Nota mea: 8.50

kung-fu-panda-3-2

credit foto

The Best Offer (2013, Giuseppe Tornatore)

Virgil Oldman este un expert capabil să facă diferența între un tablou original și un fals. E drept că nu orice ochi poate depista minciuna în artă. Intervențiile personale, de orice factură, sunt acte de creație, chiar dacă au loc în interiorul unei recreeri a creatului.

Oldman este totodată un colecționar de femei frumoase, strânse toate într-un mod șiret și egoist, într-o cameră-seif. Sunt prețioase pentru că artistul a lăsat o parte din suflet pe pânză, dar și licărul din ochiul modelului. Sentimentul este acolo, imortalizat ca o insectă într-o piatră de chihlimbar, și face ochiul privitorului de azi să se zbată.

Virgil este priceput în estimarea valorii obictelor, dar oamenii îi sunt străini și-i tratează cu răceală. Crescut fără dragoste părintească, este un sălbatic ce nu s-a îndrăgostit niciodată, chiar dacă se apropie de vârsta pensionării. Cu teama de a nu fi rănit, îi va ține pe oameni la distanță și-i va eticheta fără dar și poate. Totul până când o cunoaște pe Claire, o femeie misterioasă, ce-l momește cu diferite bucăți de puzzle, super-valoroase. Aceste bucăți vor construi o temelie șubredă, alimentată încă din start, de un combustibil nepotrivit.

De aici bătrânul începe să se transforme, fără să realizeze că de fapt a evaluat-o și pe Claire ca pe un bun de mare preț, ca și cum ar fi o femeie închisă într-un tablou. Se vede dator s-o scoată de acolo iar fantezia lui se materialiează.

Femeia pe care a văzut-o era un original sau un fals? Era cu siguranță un subiect foarte frumos, a cărui valoare poate fi estimată de n ochi. Depinde cu cine interacționează, cine o privește.

Finalul rămâne deschis, sentimentele umane sunt opere de artă. Pe de-o parte Virgil a trecut în lumea celor cu sentimente adânci, care zguduie destine. Pe de-altă parte s-a produs o rearanjare de forțe în Univers:) Un diamant strălucește mai frumos la lumină decât îngropat sub pământ.

Nota mea: 8

THE-BEST-OFFER_posterfoto de aici

Youth (2015, Paolo Sorrentino)

Pe Sorrentino l-am cunoscut odată cu La Grande Belezza, peliculă pe care am adăugat-o la favorite fără ezitare. De obicei nu explorez toată filmografia regizorilor, sunt conștientă că orice artist are idei-wow și idei interesante-și-cam-atât.

În acest caz, curiozitatea mi-a fost incitată de multitudinea de elemente diferite dar convergente. Stilul flamboaiant se simte și-n Le conseguenze dell’amore, văzut din același interes (rămas aprins chiar și după vizionarea lui Youth).

Povestea pare simplă iar iubitorii filmelor de acțiune vor căsca spectaculos la dialogurile filosofice, până pe la jumătate. Mai exact, momentul în care apare Miss Univers în costumul Evei [(actrița?) Mădălina Ghenea]. Căscatul se va transforma în oprit din respirat-holbat-admirat. Există așa ceva pe lumea asta? Unul dintre actori spune că l-a văzut pe Dumnezeu!

Apar și alte nuduri în film, alineate frumos, filmate în contraplonjeu, în apă și pe uscat. Ele nu impresionează prin frumusețe ci te duc cu gândul, mai degrabă, la trecerea anilor, la degradare. Femeia cu forma de clepsidră îi face pe ceilalți să i se închine (idee dezbătută, pe alocuri, și-n Perfume – The Story of a Murderer).

Regizorul mizează pe emoție iar comunicarea este transpusă prin mii de ipostaze: vorbit prin atingeri, sunete care se înlănțuie pentru a forma cântece simple – de dragoste, țipătul femeii la orgasm, dansul care energizează corpuri. Fiecare formă de comunicare tinde spre libertate iar dorința este cea care ține sufletul în viață.

Tinerețea îți este prezentată printr-un telescop (trecut versus viitor) dar ea poate fi totodată pasiunea, acea flacără fără vârstă, riduri sau alte forme. Pasiunea nu poate fi cuprinsă decât prin trăire iar fiecare personaj din Youth încearcă s-o păstreze în viața lui, într-un fel sau altul.

Actorul se bucură de succesul fiecărei prestații – este capabil să prezinte mai multe personaje, săpînd în forul interior și scoțind la iveală sentimente. Regizorul trăiește pentru opera sa. Fotomodelul se hrănește din multitudinea de adulații primite. Dansatorul își mișcă trupul permițîndu-i muzicii să-l conducă. Alpinistul este chemat de înălțime pentru a simți libertatea. Dirijorul apreciază sunetele naturii, simplitatea.

În acest fel, pasiunea este un concert ce răsună în toate etapele vieții, cu inflexiuni artistice. Scena finală a filmului vine să demonstreze că tinerețea este de fapt abilitatea omului de a ține flacăra aprinsă până la capăt. Dirijorul împacă trecutul cu prezentul.

Nota mea: 8.50

White God (2014, Kornél Mundruczó)

În lumea celor care cuvântă, legea devine un instrument ce modelează societatea după bunul plac. Măcelarul spintecă o bovină și privește carnea ca pe un bun de consum. Rar vei vedea un vegan cu cuțitul mânjit de sânge, asta e clar.

Același măcelar, dacă și-ar exercita meseria în public, fără halat alb și fără ca oamenii să-i știe scopul/legea, cum ar fi privit? Ar trezi cu siguranță cel puțin un gram de șoc. (A se înțelege că nu oricine poate fi măcelar).

 În lumea animalelor, legile sunt reduse la esență: supraviețuire, afecțiune/relații, libertate. În timp ce oamenii au de ales, celelalte ființe își urmează instinctul atunci când vine vorba de hrană.

Cu toate acestea, omul alege după criterii bine definite (universal valabile?) cine rămâne în viață, cine intră în lesă, cine ajunge pe farfurie, etc. Interesant este că tot omul decide care câine este cu moț (deci bun de adoptat/cumpărat/expus la zoo) și care câine trebuie eutanasiat (prin lege, bineînțeles). Motivele țin de latura estetică-olfactivă sau de faptul că planeta mai are puțin și face poc! din cauza locuitorilor (numeric vorbind).

White God prezintă relațiile interumane într-o lume în care faptele devin edificatoare. Luptele cu câini și dresajul sunt fețe ale puterii. Hingherii sunt priviți ca niște măcelari în devenire. Nu avem prea multe exemple dumnezeiești în acest film. Singurul personaj care explorează latura afectivă este Lili, copilul aflat la ușa adolescenței. Odată cu pierderea animalului de companie, trece dincolo de pragul inocenței. Hagen, celălalt personaj principal (pe patru picioare, de această dată) va trece printr-un proces de transformare. Atât Lili cât și câinele Hagen, vor cunoaște prietenia și suferința cauzată de pierderea ei.

Într-un fel se aseamănă, pentru că fiecare caută  alinarea, puritatea, liniștea, comuniunea. Atunci când le sunt lezate libertățile, atât omul cât și animalul, devin sălbatici, cruzi. Muzica devine limba universală, capabilă să unească două spirite diferite.

Că tot vorbeam despre lipsa exemplelor, paradoxal, omul este singurul care poate să treacă de stările raw-instinctuale, să construiască, să îmblânzească. Nu el a inventat jocul de domino dar sarcina lui este să descopere timpul potrivit pentru a declanșa acțiuni demne de dat pălăria jos.

Ce au în comun oamenii cu animalele, dacă excludem criteriile biologice?

Tocmai pe acest detaliu mizează regizorul și reușește să sensibilizeze privitorul. Răzbunarea câinilor este doar o consecință, dacă analizăm cine atinge prima piesă de domino. Agresiunea va naște numai agresiune, furia nu va fi stăpânită niciodată cu fapte meschine.

Un film impresionant, complex, o parabolă a societății actuale cu accent pe diviziunea puterilor, pe alocuri cu scene explicite de violență. Per total, merită văzut dacă vrei ceva diferit.

Nota mea: 8

maxresdefault.jpg

 foto 

Memories of Murder (2003, Joon-ho Bong)

Filmele cu criminali în serie și prinderea făptașului au ca ingrediente de bază misterul și fascinația omului în fața aparențelor. Adică, violatorul care-și ucide victimele – și cine știe ce gândește în acel moment – arată ca un om normal. Pare un om obișnuit. El poate locui în cartier cu tine, treceți unul pe lângă celălalt la supermarket sau îl vezi când îi cade lanțul la bicicletă.

Prin 1986 nu erau foarte multe biciclete în Coreea de Sud. Mașinile mergeau împinse cu nervi și sudoarea a trei mușchiuloși, polițiștii plantau probe ca să aibă satisfacția victoriei iar străzile erau pavate cu buruieni. Criminalul în serie nu putea să stea în mijlocul drumului și să-și exprime dorința de a viola. Victima era capturată în stilul liliacului melancolic. Afară trebuia să fie întuneric, să plouă iar fata să poarte ceva roșu. Eventual o umbrelă roșie.

Asta s-a întâmplat timp de aproape cinci ani, filmul fiind inspirat dintr-un caz real. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă era secetă, ieșeau la pensie cu toții? Se pare că în cinci ani detectivii și polițiștii au întors un cub Rubik fără sorți de izbândă. Numărul de suspecți creștea direct proporțional cu dorința de a-l prinde pe nemernic. Și așa stă spectatorul timp de două ore și zece minute, dornic să afle cine este acest criminal în serie care sugrumă victimele cu lenjeria lor intimă.

De altfel, pe Youtube – unde am văzionat filmul, comentatorii sunt dezamăgiți că nu au înțeles cine era omul cu pricina, prea isteț pentru vremurile acelea. Aș zice ca personajul respectiv era un rebel care nu iubea legea. Spectatorul primește acest indiciu când unul dintre suspecți afirmă că nu va accepta să fie torturat. Prea puțin contează ce scria pe buletinul lui de identitate. Important era că poliția era depășită de evenimente iar criminalul avea un neuron în plus. Sau poate avea doar noroc, ținând cont că probele trebuiau trimise în America, țara tuturor posibilităților, și veneau de acolo concludente ca în prima zi.

Memories of Murder este o combinație reușită între nostalgie, umor de situație și dramă. Nostalgia vine din partea detectivului care a investit toate resursele într-un caz alunecos. Criminalul trece în continuare pe lângă tine în supermarket și probabil doar și-a schimbat pasiunile. Apoi, nu ai cum să nu zâmbești când vezi pentru ce se bat doi polițiști când țara arde. Se pare că i-a plăcut și lui Tarantino din moment ce l-a inclus într-un top 20.

Nota mea: 7

Leviathan (2014, Andrey Zvyagintsev)

Pornind de la etimologia cuvântului leviatan, filmul de față este expresia modernă pe care Zvyagintsev o atribuie Răului. Din punct de vedere simbolistic are loc o adevărată desfășurare de motive-dominó în care personajele sunt furnici neputincioase dar harnice.

Pentru amatorii de fire narative și răsturnări de situație, respirația va curge normal spre senin. Pe alocuri îi va lua somnul. Știam deja după vizionarea lui The Return și The Banishment ce mă așteaptă. Îți trebuie doar răbdare și foame de idei pentru a ajunge la miezul nucii. Stilul regizorului rus este într-adevăr inconfundabil de captivant.

De la început și până la sfârșit ai senzația că un deget arătător stă în fața fiecărui personaj. Fenomenul a fost perpetuat de-a lungul timpului și denumit, cu naivitate, destin.

Trecutul personajului Nikolai este cuprins într-un singur tablou. Atâtea generații respiră printr-o imagine. Străbunicii, bunicii și părinții au fost adăpostiți de același acoperiș. Sunt aduse bucăți din trecut într-un prezent glacial. Care a fost rolul acestor semințe în pământ?

Femeia din Leviathan este sortită repetiției. Pare a mușca din măr, ispitită de o formă de viață ce-i tulbură existența. Apa, elementul peren, pare a înghiți forma aceasta de viață numită om. În interiorul ei se află leviathanul, istoria care se hrănește cu greșelile omului. Această triere este inevitabilă și insuperabilă. Liberul arbitru îi dă posibilitatea omului de a-și alege călăul sau salvatorul.

Scheletul balenei poate fi răul-milenar în timp ce balena din apă este răul-prezent, schimbat la suprafață dar niciodată în esență.

Copilul nesupravegheat/needucat poate fi atât forma de viață din care vor ieși flori – dacă va urma drumul corect – dar și o buruiană sortită pieirii atunci când va avea loc secerișul.

Întrebarea lui Nikolai este pe buzele oricărui muritor de rând: oare dacă ar fi ales un alt drum, ar mai fi ajuns în acel punct? Oare dacă ar fi urmat un anumit ritual sau rețetă a comunității, ar fi sfârșit la fel?

Din punct de vedere moral, nimic nu poate fi verificat până la rădăcină. Adevărul este guvernat de un sistem putred. La suprafață totul este corect, legile există și se aplică. Dincolo de utilitatea lor apar ramificațiile morale.

În final, rocile sunt mușcate de apă, erodînd liniștea. Omul construiește iar timpul dărâmă sau cimentează. Legile veșniciei sunt guvernate de cu totul și cu totul alte reguli. Generații întregi au predat ștafete de înțelepciune și ADN-uri de începători. Nu se știe exact care este raportul dintre Adevăr și Iluzie dar merită încercarea pentru a ajunge la un nivel superior. Depinde ce crede fiecare că ar însemna Viața.

Nota mea: 9.00

levitan

 sursa foto aici

Ida (2013, Pawel Pawlikowski)

ida_2013Ida este produsul unui regizor sătul de filmele cu clișee. Un decor minimalist va dezvălui de fapt un film filosofic – fotografic și un fundal muzical potrivit ca o mănușă.

Cele două femei sunt prezentate într-un contrast desăvărșit. În timp ce Agata Kulesza – în rolul mătușii Wanda – este o actriță experimentată, Agata Trzebuchowska – în rolul Ida/Anna – apare pentru prima oară într-o peliculă, cu inocență și stângăcie. Femeia care le-a trăit pe toate o va cunoaște pe femeia care a trăit numai în mănăstire. Cele două universuri vor interacționa dînd sens propriilor existențe.

Întoarcerea lui Pawlikowski în Polonia, după moartea soției sale, dezvăluie legătura cu pământul natal în stabilirea propriei identități și asumarea unui trecut în care evreii erau omorâți fără resentimente.

Regizorul spunea că oricine dorește să-l psihanalizeze, este de-ajuns să-i urmărească documentarele și filmele. Acolo va regăsi teme precum alienarea, trecutul emblematic, singurătatea, iubirea, etc.

Legătura cu trecutul va fi transpusă pe ecran cu vitalitate. Înainte de a depune jurământul de credință, Anna descoperă că are o rudă în viață: mătușa sa Wanda. Anna este de fapt Ida, un copil evreu, pe care moartea l-a iertat din greșeală. Așa să fie? Poate că Ida avea să salveze întreaga familie prin chemarea ei spirituală. În căutarea propriilor rădăcini, Anna va arunca o ultimă privire-buchet asupra vieții. Vedem fotografii vechi cu familia, craniile celor dispăruți, pământ dezgropat, obiceiuri din lumi diferite.

Wanda este o fostă judecătoare ale cărei verdicte au trimis chiar oameni la moarte. Fumează, bea și trăiește haotic. Experiențele ei progresive au creat un labirint psihologic. Totul pare consumat, singurul lucru sfânt rămas este sacrificiul.

Ida pășește în viață știind foarte bine pe ce drum trebuie să meargă. Tentația de a fi om înainte de a deveni sfânt, este singurul lucru neexperimentat. A fi om – chiar și pentru o clipă, îi dă puterea de a vedea viitorul. O mostră de viață va face lumină. Întrebarea ei – și apoi ce va urma? – o va ajuta să aleagă definitiv, fără păreri de rău, parcă avînd înțelepciunea unui om care a trăit o viață, a murit și a aflat Adevărul.

We’re off to Gdask to do some gigs.
Wanna come?
Ever been to the seaside?
I haven’t been anywhere.
Come along, then…
You’ll listen to us play,
we’ll walk on the beach.
And then?
Then we’ll buy a dog…
Get married, have children…
Get a house.
And then?
The usual hassles. Life.

Nota mea: 8