Dekalog – Ep.1 (1989, Krzysztof Kieślowski)

Am vizionat pentru prima dată seria Dekalog acum câțiva ani, destui cât să-mi fi rămas bine întipărită în memorie, cu dorința de a o revedea pentru o mai bună asimilare. Voi dezbate separat cele zece părți ale faimoasei serii poloneze, regizate de Krzysztof Kieślowski (aflat în topul preferaților mei, din mai multe motive).

Deși la baza filmului stau cele 10 porunci biblice, vom constata că acestea nu sunt dezbătute strict din punct de vedere religios ci sunt mai degrabă bazele altor întrebări mai grele, la care omenirea a ridicat din umeri, pe diferite trepte istorice.

În prima parte din Dekalog, poate și cea mai tristă dintre toate, pornim de la ideea în care omul nu trebuie să-și facă niciun chip cioplit, cu alte cuvinte, să nu se închine altor Dumnezei. Avertismentele au întotdeauna un aer ce implică un șir de consecințe, ca și cum înaintea avertismentelor omul s-ar fi aflat într-un mic Rai și are puterea să-l păstreze sau să-l părăsească.

În era modernă, zeii au fost înlocuiți progresiv cu diferite obiecte sau obiceiuri. Este de ajuns să privești la dependența pe care o creează un smartphone, un computer, un aliment etc. Fiecare dependență are la bază o credință. Folosești X pentru că-ți aduce Y – Y fiind micul rai după care tânjim cu toții – asta crede subconștientul tău.

Filmul se deschide cu imaginea unui om rupt de societate, a cărui privire tristă se pierde în zare. Este îmbrăcat gros, așezat lângă un foc. Nu știm cine este dar putem vedea în ochii lui un trecut pe care-l poartă pe umeri. Tot ce face necunoscutul este să privească și să aștepte ceva ce poate nu mai vine, sau urmează să vină.

Asistăm apoi pe parcursul filmului la relația unui tată – Krzysztof (Henryk Baranowski), profesor de lingvistică, ce iubește știința și o propovăduiește mai departe – cu fiul său, Pawel (Wojciech Klata), un băiat inteligent și sensibil. Cei doi fac tot felul de experimente pe PC și băiatul de numai 12 ani reușește să efectueze calcule destul de complexe, previziuni științifice și setări practice prin casă.

Într-o dimineață băiatul vede un câine mort pe câmpul acoperit cu zăpadă. În timp ce stăteau la masă, tatăl citea ziarul și băiatul vede pagina cu comemorări, întrebând ce este moartea. Bărbatul rămâne surprins și oferă un răspuns pur biologic. Băiatul pare a fi nemulțumit de răspuns și se întreabă la ce folosesc toate dacă destinația finală este aceeași, dacă nu putem schimba sau influența ultimul capitol. Este încurajat de tată să nu se gândească prea mult la aceste lucruri acum, pentru că este prea devreme iar oamenii au nevoie de răspunsuri numai pentru că sunt creaturi logice.

În timpul unei lecții, profesorul de lingvistică privește încrezător spre viitor și crede că tehnologia va comasa prezentul, până la nivelul în care o limbă va putea fi tradusă instantaneu cu alta. Singura care nu va putea fi tradusă prea ușor este poezia.

Pawel creează un program pe calculator prin care află ce face mama lui în anumite momente ale zilei, pe baza detaliilor pe care le cunoaște. Să nu uităm că toate comenzile pe PC se bazează strict pe ceea ce cunoaștem până acum, cunoașterea nefiind un fenomen static.

Întrebat de mătușa Irena (Maja Komorowska-Tyszkiewicz) ce a visat mama, atât copilul cât și computerul se blochează. Mama și-a visat copilul, răspunde ea. Pawel încearcă să poarte aceeași discuție despre sensul vieții cu mătușa. Este surprins că un frate și o soră au credințe diferite: tatăl lui Pawel crede numai în știință sau lucruri tangibile, în timp ce sora lui crede în Dumnezeu. Asistăm apoi la o scenă care mi-a topit inima, vă las să o descoperiți. Nu numai că este definit Dumnezeu, dar este prezentat un segment practic pentru cele care nu pot fi dovedite de știință.

După ce găsește o pereche de patine (menite să fie cadou de Crăciun), Pawel îi cere tatălui să calculeze condițiile necesare pentru a putea patina pe lac. Cei doi ajung la concluzia că gheața lacului este destul de rezistentă, oferindu-i suport de 3 ori mai mult decât era nevoie. Băiatul primește aprobarea părintelui. Deși calculele indică 100% siguranță, cu o fărâmă de neîncredere în știință, poate cu fărâma de intuiție divină, tatăl cercetează totuși gheața.

Diferite semne îi apar în fața ochilor. Tatăl varsă cerneala pe masă, fiind nevoit să se spele pe mâini. Este murdar cu albastru, un sânge ce nu apucă să-și mai scrie viitorul, un fel de avertisment vizual, prin care sânge din sângele lui se scurge în zadar. A doua zi, copilul nu este de găsit și în zare se aude sirena pompierilor. A avut loc un accident pe lac și în jurul lui s-au strâns foarte mulți oameni. Se pare că au dispărut doi: cel care-și aștepta ispășirea în jurul focului (poate s-a sacrificat) și cel care a plătit pentru credința tatălui.

Înțelegem mai departe că responsabilitatea cea mai mare a adultului era să-și trateze propriile credințe și să aibă grijă ce cultivă mai departe. Vlăstarul de om se naște cu toate întrebările și caută adevărul. Dacă propriul adevăr a fost înăbușit sau a înghețat (scena finală este subliminală), moartea acestuia se va instala de timpuriu în generația următoare.

Kieślowski nu arată cu degetul, nu judecă pe nimeni, ridică întrebări incomode. Faptele vorbesc pentru sine și răsar apoi alte întrebări, lăsând spectatorul copleșit de senzații: nu toate pot fi calculate, viața oferă o serie de întrebări ce strică toate socotelile pe care și le poate face un om. De ce? Asta rămâne de aflat în părțile care urmează.

Nota mea: 10

*****

Being There (1979, Hal Ashby)

Adaptare a romanului cu același nume, scris de Jerzy Kosinski, Being There este o minunată satiră filosofică. Personajul principal, Chance (Peter Sellers), cândva un anonim, devine persoana cu cei mai mulți admiratori, influențați unul de celălalt, ca într-un joc de domino. Romanul polonezului a fost acuzat de plagiat, însă de dragul ideii, mă voi rezuma la esența acestui împrumut intelectual.

Chance, un bărbat trecut de prima tinerețe, consumă televiziune pe pâine. Aceasta este viața cu care s-a obișnuit dar și realitatea în care-și duce existența: trăiește în exclusivitate prin a privi. Printre altele, misiunea lui este să aibă grijă de grădina casei, fiindu-i dedicat trup și suflet. Aceasta pare să fie singura activitate în care interacționează cu lumea materială, în rest trăind și imitând ceea ce vede la TV.

Locuia cu un bătrân avocat, ale cărui haine scumpe și resurse materiale îi erau la dispoziție, în schimbul serviciilor de grădinărit. Locuia, pentru că într-o bună zi îi este servită vestea că bătrânul a murit. Chance o primește cu seninătate și schimbă programul, fără a vărsa vreo lacrimă. Nimic din ceea ce se întâmplă în afara televizorului nu-i clintește echilibrul.

Fiind forțat de circumstanțe să evacueze casa, respectiv lumea în care s-a format, Chance pleacă la drum cu o simplă telecomandă în buzunar, fiind surprins mai departe că acel obiect începe să devină nefolositor. Va insista să-l folosească, deoarece schimbarea programului se face doar la nivel vizual/mental, acțiunea nefiind oprită sau schimbată, sprijinind liberul arbitru al celor implicați.

În mod miraculos, este accidentat la genunchi de către un șofer ce conducea o limuzină. O cunoaște astfel pe frumoasa Eve Rand (Shirley MacLaine) și ajunge la impresionantul castel cu spital privat al celui care deținea limuzina, Ben Rand (Melvyn Douglas). În camera lui, evident, Chance se conectează imediat la televizor, aceasta fiindu-i principala grijă.

Întâmplarea face că numele lui este înțeles greșit, Chauncey Gardiner, dar nu este deranjat prea tare de confuzia creată și nici nu intervine în a face corecții. Felul în care-l numesc oamenii, contează prea puțin, dacă ei așa doresc să-l cheme. (Mai cunoaștem cumva vreun personaj din istoria omenirii, căruia nu-i pasă cum este numit de către oameni?)

Deși stilul de comunicare este plin de franchețe, reușește să inducă un lanț de conotații metaforice în dialogurile cu cei din jur, atât Eve cât și bătrânul Ben (bolnav, pe ultima sută de metri) fiind fascinați de înțelepciunea lui Chance. Reușește să-i seducă prin simplitate, eleganță și curajul de a spune lucrurilor pe nume, caracteristici pe care societatea modernă este nevoită să le evite în anumite circumstanțe. Ajunge astfel să-l influențeze pe Ben în afaceri și să-l cunoască în persoană pe președintele Americii (actorul Jack Warden), căruia-i spune că este mai scund în realitate decât la TV.

Cum era de așteptat, după interacțiunea cu acești oameni influenți, Chance este asaltat de către jurnaliști, oferindu-le cele mai echilibrate răspunsuri. Intrigați de acest personaj, presa și președintele încearcă să-i afle trecutul, dar se pare că acest om nu a lăsat nicio urmă pe nicăieri, fiind imposibil de detectat pe radarul societății.

Asistăm la câteva scene de-a dreptul amuzante, în care Chance este tras în jocurile seducției, evident ca parte pasivă, regizorul arătând că de fapt nimeni nu-l poate scoate din setările în care se află, nefiind influențat cu nimic. Influența este unilaterală, Chance fiind astfel capabil să rămână mereu același, ca și cum ar fi complet.

Nefiind astfel disponibil din punct de vedere emoțional pentru cei de dincolo, ca și cum ar trăi într-o altă lume, absorbit de ea dar neatins de latura fizică, atunci când este în aceeași încăpere cu moartea, alege să iasă din tablou, aflându-se la polul opus în acest spectru existențial.

Poate că Chance este singurul care poate să iasă efectiv din televizor și să-și continue drumul sau filmul, cu pace și demnitate, având mereu grijă de orice vlăstar al vieții, Fiind Acolo în permanență, în acel loc în care totul curge ciclic, în care regenerarea spiritului este un fenomen conștient și necesar. Așa am interpretat scena finală, nu voi dezvălui mai departe ce se întâmplă acolo.

Filmul merită văzut atât pentru satira cu care sunt prezentate activitățile cotidiene sau politice, dar și pentru doza filosofică din spatele dialogurilor. Las în final discursul cu care l-a cucerit într-un mod perplex pe președintele Americii: în grădină, creșterea are sezonul ei. Prima dată vin primăvara și vara iar apoi avem toamna și iarna. Apoi vin din nou primăvara și vara. Poate fi creștere economică sau orice fel de creștere. Asta depinde de alegerea privitorului.

Nota mea: 8.50

****

Post Tenebras Lux (2012, Carlos Reygadas)

Carlos Reygadas consideră ca cinema-ul este mai mult decât o poveste. Așa cum am văzut și-n Luz Silenciosa (lumina ca laitmotiv), îi place să creeze ambiguitate, fără a face declarații în cuvinte. Deși filmul este o împletire de momente autobiografice și ficțiune, interpretarea poate fi fluidă, concluziile așezându-se pe parcursul filmului sau la ceva timp după vizionare. Asta oferă șarm și libertate ideilor, fiind unul dintre motivele pentru care regizorul mi-a stârnit curiozitatea.

Filmul se deschide cu o ghicitoare în imagini. O cireadă de vaci este urmărită de câini, în preajma lor se află o fetiță lipsită de frică, inocentă. Animalele se supun omului până în momentul în care vine întunericul. Copilul intră în panică, se trezește din somn pentru a-și striga mama. Pe cine strigă adultul atunci când se teme?

Se pare că somnul este un portal: în timpul nopții omul se regenerează (devine mai curat, dacă s-a hrănit cu lumină) sau se degradează (trece într-o altă dimensiune, somnul aducând-ul cu un pas înainte spre destinația finală) dacă a consumat numai toxine și întuneric.

Pe parcursul filmului asistăm la mai multe viniete, cu sau fără legătură între ele.

În toiul nopții, o entitate cu aură roșie, picioare de cal și coarne de taur, intră în casă cu o trusă de unelte în mână. După ce inspectează împrejurimile, intră în camera adulților și închide ușa. Nu-l interesează copilul, ci adultul care a intrat deja în starea de ușoară putrefacție spirituală.

Ne este prezentată întreaga familie – soțul, soția (cu nuditate din primele scene) și cei doi copii. Vedem cum primul lucru pe care-l face Juan (Adolfo Jiménez Castro) la trezirea din somn este să bată cățelul până la refuz, scuzându-se mai târziu că nu poate să-și controleze latura aceasta, le face mereu rău celor pe care-i iubește.

Portalul amintit mai devreme va fi prezent în stilul filmării, cu o imagine de 1:1 și margini încețoșate, ca și cum ar exista două lumi ce se întrepătrund în permanență. Vedem mai departe cum tăierea unui copac sparge granița dintre lumea fizică și cea a spiritelor. În mod paradoxal, căderea copacului va coincide cu stingerea unui suflet sau smulgerea unui cap de pe umeri.

Mai apoi suntem introduși într-o întâlnire a alcoolicilor anonimi (având loc într-un sătuc în care oamenii se cunosc foarte bine). Aflăm că fiecare participant a trecut printr-o traumă în trecut și recunoaște să a apelat sau încă mai are nevoie de diferite stimulente sau substanțe pentru a procesa emoțiile sau furia. Juan recunoaște că are probleme cu pornografia, în timp ce prietenul lui, Siete, mărturisește că a asistat la o scenă de viol, în copilărie.

Suntem apoi invitați brusc la o partidă de rugby și spiritul de competiție pare a avea un combustibil alcătuit din furie, pasiune și diviziune. Regizorul pare să arate că omul este singurul animal care luptă fără motive existențiale sau de supraviețuire.

Vine Crăciunul și vedem cum familiile discută despre afaceri, Tolstoy fiind mai iscusit decât Cehov, plăcerea de a abandona avuțiile. Pe de-altă parte, bunicile oferă cadou nepoților – plicuri cu bani.

Totul este prezentat cu nonșalanță, până în punctul în care suntem forțați să intrăm într-un un club de swing, la saună. O femei îi spune lui Natalia (soția lui Juan): trupul tău este făcut pentru asta! Te simți mai bine acum? Nu știu dacă se referă la terapie sau pur și simplu regizorul a dorit să introducă elemente picante, pentru a trezi spectatorul ce aproape adormise până la acea scenă.

Celelalte viniete par a fi reculegeri, sunt prea clare pentru a fi inventate. Un bărbat vrea să taie un copac pentru că o femeie crede că există comunicare între copaci. În timpul unei petreceri, un necunoscut mărturisește că se îmbată de sărbători, să amplifice bucuria momentului. Juan se plânge de lipsa activităților din dormitor. La un moment dat starea lui se amplifică, are febră, cele două lumi se întrepătrund din nou. Omul Roșu îl vizitează iar, ca și cum și-ar fi încheiat misiunea.

Tind să cred că Reygadas dorește să pătrundă tenebrele psihicului uman, fără a arăta cu degetul și fără a face declarații grele. De aici și degajarea cu care sunt prezentate ideile. Anumiți critici de film îl așază alături de Bela Tarr și Terrence Malick în categoria filmelor religioase. Nu întâmplător, a câștigat premiul pentru cel mai talentat regizor în 2012 la Cannes. Aș spune că până aici mi-a stârnit interesul pentru că a reușit să-mi pună imaginația la lucru. Conștient de faptul că filmele sale nu sunt pentru toată lumea, Reygadas reușește să creeze brainstorming filosofic. Merită văzut numai dacă ești în căutarea a ceva neobișnuit, ce nu ai mai văzut până acum.

Nota mea: 7/10

***

Reminiscence (2021, Lisa Joy)

Undeva în viitor, când omenirea se luptă cu schimbări climatice aspre, Nick (Hugh Jackman) și partenera lui, Watts (Thandiwe Newton) sunt ocupați cu o afacere inedită: detectivi particulari de… amintiri. Cei doi oferă clienților accesul la cele mai dulci momente din trecut, conectîndu-i la niște cabluri, pentru a se scufunda, preț de câteva minute, în trecut. Astfel oamenii vin la ei pentru a accesa anumite episoade din memoria lor, din diferite motive.

În mod neprevăzut, Nick se îndrăgostește de una dintre clientele lui, frumoasa Mae (Rebecca Ferguson) ce apelase la detectivi pentru a-și găsi cheile. Scena în care cei doi se văd pentru prima dată va intriga spectatorul din mai multe motive. Recunosc, mi-ar plăcea să-mi găsesc cheile de la cutia poștală, pierdute de ceva timp, dar aș apela la un detectiv de minți pentru a mă întoarce în alte episoade din trecut, mai puțin practice.

Nick ignoră motivul banal pentru care Mae a apelat la serviciile lor și se lasă încântat de ceea ce apare în amintirile fetei, pe holograme: o scenă pe care Mae urmează să intre, după ce-și șterge lacrimile. Apoi începe să cânte o melodie dragă lui Nick, o melodie care-i deschide inima ca și cum ar fi avut un cifru cu note muzicale. Între cei doi se înfiripă o poveste de dragoste ce ne duce cu gândul la legenda lui Orfeu și Euridice: la scurt timp după ce sunt create cele mai frumoase amintiri romantice, Mae dispare în mod misterios.

Mistuit de acest început de poveste, Nick va încerca să o găsească pe iubita lui cu orice preț, apelând din ce în ce mai mult la propria mașină de răscolit trecutul, pentru a-și pansa rănile din prezent. Se va aventura în cele mai periculoase situații și va investiga în toate modurile posibile, cauza pentru care a fost contactat de către misterioasa femeie. Spectatorul va pune sub semnul întrebării mirajul romantic, pe măsură ce aflăm că femeia poate a intrat în viața lui Nick cu un motiv bine întemeiat. A fost dragoste adevărată sau nu?

Trebuie să recunosc, mi-a plăcut ideea reminiscenței în sine, cu investigarea și dezlegarea enigmei. Suntem purtați involuntar în propriul trecut, în încercarea de a face un bilanț al momentelor desăvârșite din viață. Unde ți-ar plăcea să te întorci și de ce? De câte ori te-ai întoarce, fără să pierzi omul care ești acum?

Filmul este nostalgic și oarecum previzibil, ca o consecință a idealismului. Călătoria în trecut se plătește cu anularea prezentului. Am fost avertizați pe parcurs că amintirile au un apetit vorace, pot crea dependență. Pe de-altă parte, salvarea unor amintiri în cutiuța perfecțiunii, poate bloca viitorul, cu ale lui clipe magice. Poți alege să creezi noul sau poți alege să reciclezi la infinit un cubuleț de zahăr, pentru aceeași cană de ceai. Acest ceai este doar o idee (fantezie) sau un sentiment real? 

Poate că s-a vrut a fi o poveste de dragoste perfectă. Vedem că numai începutul este magic, proiectat de fiecare personaj într-o dragoste ideală. Dar nu există un sfârșit fericit, toate sfârșiturile sunt triste. Cu atât mai mult cu cât povestea a fost fericită (amintirea lui Nick, șoptindu-i lui Mae la ureche).

Nota mea: 7/10

***

Luz Silenciosa (2007, Carlos Reygadas)

Carlos Reygadas susține că filmul trebuie făcut și privit cu intuiție, contrar curentului actual, prin care suntem obișnuiți să ne folosim numai intelectul și simțul văzului pentru a aprecia frumusețea.

Plecând de la această premisă, filmul se deschide cu o metamorfoză vizuală, într-un ritm lent. Asistăm gradual la crăparea de zi, cum s-ar spune în popor, mai ales că acțiunea are loc într-un sat din Cuauhtemoc, Chiuahua (Mexic) într-o comunitate de menoniți. Suntem introduși în poveste, de la întuneric spre lumină, cu sunete din natură și o trecere a timpului ca și cum răsăritului îi ia mereu același durată să se aprindă, depinde numai de percepția privitorului dacă există grabă în acest fenomen sau nu.

Johan este capul familiei, însurat cu Esther. Au șase copii și-i vedem cum încep ziua la micul dejun, nu înainte de a rosti rugăciunea de mulțumire pentru bucatele de pe masă. Atmosfera este sobră și fiecare membru al familiei pare să-și vadă de propriile griji, mai ales Johan. După masă, rămâne singur câteva momente, la îndemnul soției. Îl vedem cum oprește ceasul de pe perete, a cărui tic-tac pare să-l apese din ce în ce mai tare, până izbucnește în plâns.

Înțelegem mai departe că Johan se simte vinovat pentru a se fi îndrăgostit de o altă femeie din comunitate, secret pe care i l-a împărtășit soției, încă de la început. Asistăm așadar la cele două vieți pe care bărbatul le duce simultan: într-una este integrat în societate și împlinit din punct de vedere al familiei, în cealaltă realitate simte că iubește cu adevărat.

Mistuit de dubla existență, hotărăște să-i ceară sfatul tatălui său, cei doi purtând o discuție ce pare să fie cheia filmului. Trebuie să alegi, altfel vei fi purtat de viață în consecințele întunericului. În mod inexplicabil, cei doi pășesc afară, să nu fie auziți de nimeni, și calcă pe zăpadă, prevestind recolte întârziate și un viitor friguros, în cazul în care decizia este luată cu sânge rece. Nu știm de unde a apărut acea zăpadă, fiind un eveniment izolat.

Înapoi în viața familiei, vedem cum Johan petrece timp cu soția, îmbăind copiii într-un lac. Esther pare să simtă ce se întâmplă în inima lui Johan, îl vede lângă ea dar privirea ei este tristă, știind că nu mai este alături de ea ca la începutul relației. Lacrimile ei fac parte din aceeași metamorfoză vizuală, ce va culmina în momentul în care cei doi pleacă la drum spre Marianne, cealaltă femeie, care-i ceruse lui Johan să vină urgent la ea, chiar dacă aleseseră să se despartă.

Într-un moment de maximă neputință de a mai face față situației, Esther iese din mașină, în plină ploaie, cu pretextul că-i este rău, se prăbușește într-un plâns din care nu mai revine. Doctorii pun eticheta de traumatism cranian și restul familiei urmează să-și ia la revedere de la ea, pentru totdeauna. Ce se întâmplă mai departe sfidează legile naturii dar ținând cont că timpul s-a oprit pe tot parcursul poveștii, poate asistăm de fapt la o lungă posibilitate. Tatăl lui Johan crede că fiul său se află în acea situație doar pentru că și-a dorit să simtă ceva și nu pentru că iubește, ca și cum iubirea ar fi o alegere.

Revenirea la normalitate este dorința pe care ambii soți au exprimat-o la un moment dat, ceea ce s-a întâmplat de fapt în toată perioada în care timpul a stat pe loc, fiind poate doar o paranteză, pentru ceea ce se întâmplă în imaginația lui Johan. Iubirea este privită pe de-o parte ca un blestem sau o deviere de la drumul drept, croit de comunitate, sau o salvare de la întuneric.

Oricum am privi-o, pelicula lui Carlos Reygadas nu te lasă indiferent. Te face să te întrebi dacă împlinirea fiecărei posibilități presupune sacrificarea propriilor dorințe (îndrăgostirea ca o buclă a timpului /întrerupere a destinului) sau acceptarea definitivă a unor alegeri (căsătoria). Te face să vezi atât întunericul nehotărârii cât și lumina din privirea persoanei iubite.

Lumina Tăcută este un film despre dualitatea naturii umane, despre trezirea la viață vs alegerile inconștiente care schimbă destinele celorlalți, dar și despre alegerile conștiente ce duc la apropierea reală de oamenii din viața noastră.

Nota mea: 8/10

****

The Two Popes (2019, Fernando Meirelles)

Filmul de față prezintă tranziția dintre religia tradițională – simbolizată de cardinalul german, Joseph Ratzinger ales ca Papa Benedict al XVI-lea (interpretat magistral de către Anthony Hopkins) versus cardinalul Jorge Mario Bergoglio, arhiepiscop de Buenos Aires (carismaticul Jonathan Pryce) – exponentul religiei de azi, în continuă evoluție.

Acțiunea are loc în 2005, mare parte în Cetatea Vaticanului (recreată cu fidelitate, special pentru filmări) când Bergoglio este invitat la Vatican, după moartea Papei Ioan Paul al II-lea, pentru alegerile noului Papă. Într-o luptă strânsă cu Ratzinger, rămâne al doilea pe lista de voturi, noul papă ales fiind Ratzinger.

Șapte ani mai târziu, Vaticanul este tulburat de un scandal cu scurgere de documente. Filmul evită în totalitate acest aspect și se concentrează pe filosofiile celor doi lideri, subliniind într-o notă ipotetică, predarea ștafetei, cu ale ei contraste. Cei doi Papi nu s-au întâlnit în realitate, dialogurile dintre ei fiind bazate pe diferite afirmații făcute în alte ipostaze.

Este amuzant că la un moment dat Papa Benedict spune că trebuie să ai grijă ce afirmații faci, deoarece presa le poate traduce exact pe invers. Cei doi lideri, unul proclamat și celălalt în devenire, schimbă idei și încearcă să arate cât de apăsătoare poate fi responsabilitatea de lider religios. În timp ce Benedict este conservator și sobru, vedem cum Bergoglio fredonează refrenul Dancing Queen (Abba) și iubește în secret fotbalul.

Filmul încearcă să aducă o notă optimistă în ceea ce privește viitorul milioanelor de credincioși din întreaga lume, lăsând să înțelegem că omul care avea să devină mai târziu actualul Papă, Bergoglio, este mai aproape de noi prin simplul fapt că este modest, își recunoaște greșelile și este cu adevărat smerit în fața unor adevăruri dure și incomode.

Este greu să nu-l îndrăgești pe Bergoglio de-a lungul filmului. Ne este prezentată fața lui informală, atunci când se împrietenește cu grădinarul vorbind despre oregano, când discută cu portarul despre spălarea uniformei, când stă la coadă cu oamenii de rând să cumpere o porție de pizza sau când încearcă să cumpere un bilet de avion și-l ajută unul dintre oamenii din echipă.

Evenimentele sunt sincronizate în așa fel încât intenția lui Bergoglio de a demisiona din funcția de arhiepiscop se suprapune cu dorința lui Benedict de a abdica din poziție. Cei doi poartă un șir de conversații, incomode la început dar revelatoare pe parcurs, despre conexiunea cu Dumnezeu dar și incapacitatea de a-L mai auzi, problemă cu care un lider religios nu poate merge înainte, dacă vrea să fie autentic în rolul său.

Abia atunci când cei doi se deschid, expunându-și temerile apăsătoare, întâmplător în Camera Lacrimilor – Capela Sixtină, asistăm la progresul credinței, de la vină la iertare, de la judecată la acceptarea condiției umane, spovedirea fiind necesară pentru a putea merge înainte, pentru a putea crea o temelie solidă în următorul capitol în cartea Vaticanului. Libertatea de a alege noul drum, în aceste circumstanțe, nu mai este individuală ci colectivă, cu repercusiuni majore.

Deși are două ore, filmul este realizat într-o notă progresivă, fără a apuca să te plictisești măcar o secundă. Dialogurile sunt captivante iar cele două personaje te prind în febra frământărilor religioase, menite parcă să-ți distragă atenția de la zumzetul maselor și de la titlurile instigatoare de pe prima pagină a ziarelor.

Tind să cred că filmul de față a fost o încercare de a păstra imaculată imaginea liderilor religioși, sau cel puțin de a-i înfățișa într-o ipostază în care omul de rând, fiind părtaș la conflictele lor psihologice, cumva îi iartă și-i absolvă de alte judecăți. Per total, merită văzut. Ridică întrebări despre credință, moartea acesteia dar și sacrificiile pe care trebuie să le facem ca să evoluăm în aflarea Adevărului.

Nota mea: 7/10

***

Jeanne Dielman, 23 Quai du Commerce, 1080 Bruxelles (1975, Chantal Akerman)

Am urmărit filmul din pură curiozitate, știind că este experimental și a fost regizat de o tânără la 24 de ani. În afară de asta, te ține prizonier în fața ecranului pentru 201 minute, la propriu și la figurat!

Dacă ar fi să rezum această experiență (subliniez că nu este o recomandare), Jeanne Dielman este un film despre toate neplăcerile vieții, desfășurate în fața ochilor într-un ritm ce-ți testează răbdarea pe toate părțile. De ce ar vrea cineva să urmărească un film atât de previzibil? Poate pentru cei care n-au curățat niciodată cartofi sau n-au dat pantofii cu cremă, ar fi un film exotic.

Jeanne este o văduvă ce-și crește singură fiul (Sylvain, un adolescent cuminte în prejma mamei, aparent rebel în restul timpului) și își duce traiul cu cea mai veche meserie din lume, strângând bani într-o supieră. Toate activitățile din film sunt prezentate în timp real, cu o cameră fixă, ca și cum Jeanne n-ar avea niciun ajutor și încearcă să-și prezinte singură povestea, cu stângăcie și resurse minime. Filmul este sărac în dialoguri și suntem forțați să extragem restul informațiilor din activitățile celor două personaje.

Aflăm așadar că mama are o rutină pe care o respectă cu sfințenie. Ne sunt prezentate cele mai mici detalii din obiceiurile unei femei casnice. De la aprinsul focului pentru aragaz și până la așezarea tacâmurilor pe masă, pentru a lua cina cu fiul său, asistăm la disconfortul dintre cei doi atunci când nu vorbesc. Relația dintre mamă și fiu este glacială, mi s-a părut că Sylvain ar dori să vorbească mai mult cu mama lui dar se lovește de un zid de tăcere.

Jeanne își exprimă afecțiunea prin gesturi practice: așează pijamaua fiului la dunguliță, îi face patul, are grijă să fie cald în cameră când acesta se trezește dimineața, îi pregătește micul-dejun, îi leagă fularul la gât, înainte de plecare, îi oferă bani de buzunar și un pupic la plecarea spre școală.

Asistăm apoi la activitățile pe care fiul nu le mai vede și de care nu este conștient că se întâmplă, până la revederea celor doi: spălatul și clătirea vaselor, mersul la cumpărături, pregătirea celor două feluri de mâncare, într-o perfectă sincronizare de temperatură și timpul de sosirea a băiatului acasă. Ce-i drept, în programul mamei a fost inclus și un domn misterior, în fiecare zi, pe care camera-l prezintă tot parte din îndatoriri, vizibil doar la plecare, atunci când o recompensează pe femeie pentru ceea ce s-a întâmplat în spatele ușilor închise.

Filmul are un aer apăsător, nimic din ceea ce se întâmplă nu aduce zâmbete pe fețele protagoniștilor, nici măcar cafeaua de la prânz, pe care femeia alege să o servească în oraș. Toate gesturile ei sunt mecanice, ca și cum s-ar fi programat să le facă fără să simtă nimic. În unele scene pare să se gândească la ceva important, dar până și atunci când este pusă în fața unei hârtii albe, să răspundă unei scrisori de la sora din Canada, nu știe exact ce să scrie și renunță la a mai scrie.

Tot ce face Jeanne este automatism și fiul său încearcă, în câteva momente, s-o scoată pe mamă din aceste setări, când aflăm cum și-a cunoscut soțul. Însă nici această povestire nu este specială, scoțînd la iveală faptul că a fost un eveniment ca oricare altul. Fiul său îi spune că nu ar putea face vreodată dragoste cu o femeie fără s-o iubească. Jeanne ignoră complet subiectul și-i urează noapte bună.

În cele 3 zile în care ne obișuim cu rutina femeii, încep să apară semne că a obosit și nu mai vrea să meargă înainte așa, în acest stil lipsit de viață. În încercarea de a schimba nasturele unei haine mai vechi, vedem exact filosofia lui Jeanne. Este blocată pe ideea că numai nasturele original este soluția, fiind dispusă să-l caute până la epuizare, negăsind o altă cale de ieșire din labirint.

Scena finală (nu voi dezvălui prea multe detalii) scoate protagonista din rutină, ca o explozie a tăcerii sau a durerii, prin gesturi. Ceva s-a schimbat și am senzația că intrarea lui Jeanne într-o altă dimensiune, dereglează setările din fabrică. Sau poate că punctul de fierbere a fost un punct de saturație, fiind de fapt un vulcan ce urma să erupă, cu adevăruri bine ținute în subconștient, neatinse, pregătite să iasă la suprafață.

Oricât de mult m-aș strădui să găsesc un mesaj mai profund, la finalul filmului, senzația de după este amară. Povestea putea fi la fel de bine spusă în 50 de minute, însă tind să cred că de fapt nu Jeanne a trebuit să sufere, ci spectatorul.

Nota mea 5/10

**

Cléo de 5 à 7 (1962, Agnès Varda)

Răsfoind lista cu cele mai bune filme ale tuturor timpurilor, postată de British Film Institute pentru anul 2022, sondajul Sight and Sound (ce primește topurile celor mai rafinați critici de film), plasează Cléo de 5 à 7 pe locul 14.

De fiecare dată când urmăresc un film recomandat de către experții în domeniu, mă tem că nu voi extrage același mesaj sau poate nu mă va impresiona, deoarece analiza mea este făcută printr-un spectru de amator. Însă m-am oprit asupra lui Cléo pentru că-mi doream de ceva timp să vizionez una dintre peliculele lui Agnès Varda, despre care auzisem numai vorbe de duh.

Povestea lui Cléo este o superbă reflecție asupra timpului, pereceput prin ochii dar și prin ochelarii de soare a unei femei frumoase, talentate dar ipohondre. Trăim alături de ea două ore de griji, răsfăț, întrebări, ridicări de moral și căderi de… iluzii.

Scena inițială ne prezintă protagonista, profund îngrijorată, la masa unei ședințe de tarot. Se află aici pentru că așteaptă rezultatele unor analize, cu bănuiala că ar avea o boală gravă și speranța că va primi vești bune despre viitor. Spectatorul va aștepta verdictul alături de Cléo, pe tot parcursul filmului, întrebându-se dacă nu cumva acelea sunt ultimele ei două ore de viață sau imaginîndu-și doar un alt început. Totul se întâmplă pe 21 iunie, cea mai lungă zi a anului, solstițiul de vară fiind ales în mod simbolic pentru a ilustra o trecere psihologică între anotimpuri, ca o lungă așteptare cu diferențe insesizabile.

Cléopatra este o cântăreață de succes, o femeie ce se simte vie pentru că este frumoasă (așa cum a fost încurajată să creadă de către iubitul ei, un om de afaceri mai mult absent decât îndrăgostit). La fiecare pas, suntem purtați prin grijile cele mai mărunte pe care le are: când se privește în oglindă, când probează o pălărie de iarnă, când cântă despre iubitul pe care nu l-a cunoscut niciodată și pe care încă-l mai așteaptă. Oamenii care-i sunt alături o răsfață și încearcă să-i facă pe plac dar Cléo știe că de fapt aceea nu este realitatea.

Într-o permanentă neliniște, o vedem cum se plimbă pe stradă, intră la o cafenea și pune una dintre melodiile ei, să urmărească reacțiile celor din jur. O vedem cum se miră, atunci când discută cu o șoferiță de taxi, cât de neînfricată este acea femeie pe turele de noapte. Apoi discută cu o veche prietenă (ce poza nud pentru un atelier de sculptură) despre faptul că s-ar simți expusă într-o asemenea situație, în timp ce prietena se simte doar mulțumită și nu neapărat mândră. Fiecare idee este prezentată în contrast, pentru a ilustra că fericirea este de fapt o alegere și începe cu un gând. Suntem purtați în permanență de la teama lui Cléo la nonșalanța și autenticitatea oamenilor cu care interacționează.

Camera se oprește des pe chipurile trecătorilor (talentul lui Agnès Varda transpare și ca fotograf) pentru a ilustra alte griji mai serioase, suntem părtașii unor mici drame ce ni se prezintă fugitiv, uneori în murmurul oamenilor din jur.

În încercarea de a se liniști, Cléo ajunge într-un parc, unde-l cunoaște pe un tânăr ce se pregătea să se întoarcă la război. Discuția cu misteriosul vorbăreț, despre care aflase la tarot, o poartă pe drumul spre cunoașterea de sine, deschizând pentru prima dată ochii de la propriile of-uri, pentru a-i înțelege cu adevărat pe cei din exterior. Varda face acel moment să pară magic, ca și cum protagonista nu se mai uită la sine printr-o lupă ci deschide ochii la ceea ce viața are de oferit. În acel moment frica ei se dizolvă în ochii unei alte persoane și se simte liberă. Putem spune că începe vara și nuditatea aparține anotimpului, cu naturalețe.

Finalul este superb, plin de speranță. Nuditatea este prezentată acum ca o stare psihologică, pe care protagonista o înțelege ca pe o eliberare a tuturor fricilor, lăsând în urmă ceea ce nu este autentic, conectându-se cu sine și cu ceilalți. Transformarea are loc de fapt în alegerea conștientă că mai avem timp, că ne putem bucura acum și aici de ceea ce ne dorim de la viață.

Nota mea 7.5/10

****

ps – lista cu faimoasele filme pe 2022 poate fi găsită aici