Stalker 1979, Andrei Tarkovsky

Fără credinţă, fără rădăcini spirituale, omul este ca un orb. Asta afirma Andrei Tarkovsky în interviul din 1980 acordat lui Aldo Tassone referindu-se la filmul său, Stalker. Indiferent că eşti filozof, artist sau om de ştiinţă, cunoaşterea pe care o dobândeşti de-a lungul vieţii este incompletă şi nu aduce satisfacţie. Dar dacă ai şti că există un loc unde cele mai sincere dorinţe, născute din suferinţă, se pot împlini, ai merge într-acolo?

Stalker este călăuza care-i duce pe oameni în acest spaţiu misterios numit Zona. Cele două denumiri sunt singurele detalii pe care regizorul le-a păstrat când a folosit ca sursă de inspiraţie nuvela fantastică a fraţilor Strugatsky, Picnic la marginea drumului.

Înainte de toate, ce fel de job e ăsta, călăuză? Din limba engleză, to stalk s-ar traduce cu cel care încalcă graniţa şi intră. Să fie graniţa dintre real şi imaginar, dintre profan şi sacru? Problema principală este că nimeni nu ştie dacă Zona există cu adevărat. Poate fi doar o născocire sau e produsul unei civilizaţii superioare.

Dar ce s-a întâmplat cu Mistreţul, călăuza anterioară, învăţătorul lui Stalker? După ce a intrat în cameră s-a îmbogăţit iar la o săptămână s-a spânzurat. Uneori o dorinţă poate fi opacă pentru sine şi nocivă pentru ceilalţi. A cerut ce nu trebuia să ceară. După ce şi-a dat seama de acest lucru a vrut să plătească pentru păcatul său.

Cert este că munca lui Stalker dă sens vieţii lui, este o cauză pentru care se abandonează. Deşi obosit după atâtea încercări şi avertizat de soţie să nu mai ducă oameni în Zonă, nu o ascultă. Pentru el este important să aprindă scânteia credinţei în inimile celor care şi-au pierdut ultima fărâmă de speranţă. Trebuie să fii cam inocent din punct de vedere intelectual pentru a spera că dincolo de pereţii unei camere ţi se pot împlini visele. Cu toate acestea, Scriitorul şi Profesorul aleg acest drum primejdios al necunoscutului. Fiecare cu intenţiile lui, mai mult sau mai puţin curate.

Stalker se simte întreg numai în Zonă şi oriunde altundeva pentru el e închisoare. Odată descoperită această libertate, vrea să o dăruiască omenirii. Altfel de ce un om ar dori să facă fericiţi pe alţii dacă nu ar primi el însuşi fericirea prin asta? Este o formă a gratuităţii greu înţeleasă într-o lume plină de interese personale.

Filmul nu excelează prin acţiune sau suspans. De altfel, cadrele în care nimic parcă nu se întâmplă pot plictisi pe cei care urmăresc intens un fir epic, o intrigă. Tarkovsky a fost într-atât de atent la detalii încât a ales ca muzica şi imaginile să comunice cu privitorul când dialogurile lipsesc. Tranziţia urban-rural se face prin cadre de lumină conjugate armonios: de la sepia la verdele proaspăt al pajiştilor luminoase. Te întrebi dacă pistolul de pe fundul râului, ziarul rupt, monezile aruncate, seringile şi câinele negru apar întâmplător sau semnifică ceva.

Discuţiile care se ţes între personaje sunt tensionate. Scriitorul vede că arta este singura virtute a omenirii prin însăşi lipsa ei de egoism. Arta se dăruieşte. Cu toate acestea, conştiinţa vrea să învingă vegetarianismul în lume în timp ce subconştientul tanjeşte după o fleică în sânge. Dar adevărul s-a născut din contradicţie. Profesorul nu înţelege toată poliloghia scriitorului, pentru el lucrurile sunt mai simple: vrea să fie lăsat în pace.

Zona nu pare periculoasă chiar dacă drumul trebuie să fie mereu altul pentru a ajunge la destinaţie. Securitatea celor trei depinde de intenţiile lor secrete: dacă au venit cu dorinţe sincere nu au de ce să se teamă. Scriitorul crede că nu există pericole reale în Zonă în timp ce profesorul urmează sfaturile călăuzei.

Finalul este ambiguu. Nu ştim sigur dacă au intrat în cameră, după ce au înfruntat toate pericolele de pe drum. Oamenilor nu le place să vorbească despre sentimentele lor lăuntrice. În pragul camerei misterioase, Stalker le spune că este cel mai important moment al vieţii lor, unul de sinceritate maximă. Să te uiţi în oglindă fără să te minţi nu e uşor. Teama de a schimba ceva stă în faţa comodităţii. Fiecare se mulţumeşte cu ce are. Scriitorul nu vrea să-şi verse murdăriile altuia şi nici să-şi piardă geniul, profesorul renunţă la premiul Nobel. Falsă modestie sau mândrie.

Doar rigiditatea şi tăria sunt însoţitorii morţii, spune Scriitorul. Numai elasticitatea şi lipsa de putere sunt expresii ale prospeţimii vieţii. Cu ce arme ne apărăm şi împotriva cui se dă lupta? Profesorul care venise cu o bombă renunţă să mai distrugă Zona. Poţi să distrugi propriile speranţe dar niciodată pe ale celorlalţi. Dar călăuza? Ea nu are nevoie să intre în cameră, asta ar merge contrar credinţei sale. Pentru Stalker contează ca ceilalţi să creadă că li se vor împlini dorinţele, că minunea se poate întâmpla. Este catalogat ca nebun.

Întorşi la barul din care au plecat, îi vedem meditativi. Epuizat şi profund dezamăgit după această ultimă încercare de a schimba ceva în oamenii care caută numai foloase materiale, călăuza se opreşte. De ce această durere? Stalker este ca un profet onest şi curat care crede că lumea va pieri din lipsa unei vieţi spirituale. Cum să nu te zbaţi când ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască, spune pe marginea râului. A trăi credinţa şi a nu o putea trezi în alţii, este chinul său.

Copilul cu puteri telekinetice din ultima scenă este speranţa, o nouă formă de credinţă, dă noi perspective, noi puteri spirituale, necunoscute. Nu ştim întotdeauna ce forme poate lua adevărul dar drumul rămâne deschis căutărilor, cu sau fără călăuză.

Nota mea: 9.50

Tagged:

2 thoughts on “Stalker 1979, Andrei Tarkovsky

  1. Lotus December 2011 at 08 Reply

    “Te întrebi dacă pistolul de pe fundul râului, ziarul rupt, monezile aruncate, seringile şi câinele negru apar întâmplător sau semnifică ceva.”

    Eu cred că totul are semnificaţii, filmul fiind foarte bogat în simboluri. L-am văzut cu mulţi ani în urmă, o singură dată, şi intenţionez să-l revăd.

    Cred că este un film al căutării de sine, al iniţierii. Călăuza este mentorul, maestrul. Drumul este permanent altul căci fiecare are calea lui. Câinii şi poliţiştii care îi urmăreau în prima fază (dacă bine reţin) sunt primele obstacole cu care te loveşti când începi să cauţi altceva decât bani sau mediocritate. Societate, gura lumii, gen. Pe urmă, acestea dispar căci obstacolele pe care le ai de trecut vor fi de ordin interior. Acea mlaştină sau peşteră întunecoasă, am uitat ce era, poate fi subconştientul.

    Eu cred că călăuza a fost deja în cameră. El nu mai avea nevoie să intre căci el era doar ghidul. Şi da, el se sacrifica pentru ei, călătoria era a lor…

    Mă bucur că ţi-am accesat blogul de filme pe care o să mai intru fără îndoială. De ce nu pui în sidebar ultimele comentarii?🙂

    • Ana Ayana December 2011 at 14 Reply

      Interesantă abordarea obstacolelor de care spui. E ca și cum ar fi dispusă pe trepte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: