Miracolo a Milano, un flash neorealist (1951, Vittorio de Sica)

O bătrână găsește un bebeluș. Hotărăște să-l păstreze, cu zâmbetul pe buze. Cine este micul străin, numit mai târziu Totò? El va continua ciclul Vieții, luându-și, la scurt timp, la revedere de la cea care i-a fost mamă. Îi rămâne moștenire o parte din înțelepciunea femeii și o tablă a înmulțirii, știută pe verificate. Deși orfelinatul îi oferă un acoperiș deasupra capului, un alt segment al vieții îl așteaptă la împlinirea celor optsprezece ani: strada, lungă și lată, cu ale ei experiențe dure. De fapt, cine reușește să treacă peste greutăți, dă bună ziua referindu-se strict la calitatea zilei respective. Dar cine se mai gândește la asta atunci când salută? Multe dintre urări, sunt spuse dintr-un automatism ce-și pierde trăirea.

Totò va găsi un nou adăpost, care se dezmembrează la prima suflare a vântului. Asta nu-l descurajează deloc. Va construi case și-și va face mulți prieteni, animînd stările lor de spririt, dăruind dintr-o bucurie ce pare un izvor nesecat. Este magistrală scena în care apare soarele iar oamenii, ca niște vrăbii zgribulite, încearcă să se încălzească sub raza lui mare, o aripă protectoare. Soarele este primul bun comun, împărțit frățește. Treptat-treptat se vor împărți bilete pentru a vedea apusul de soare (moment la fel de scurt scurt ca un wooaw), se va oferi ca premiu un pui fript (în timp ce unul mănâncă, ceilalți salivează și aplaudă când rămân numai oasele în farfurie) și vom vedea cum de la gratis și simplu, omul vrea blănuri și milioane-de-milioane-de-milioane-plus-unu. Când ești sărac, nu poți compara viața pe care o ai cu cea pe care o visezi. Te bucuri strict de prezent și de ceea ce-ți oferă clipa.

Ce i-ar trebui, totuși, unui om ca să fie fericit 100%? Aș zice că pe dezvoltarea acestui miracol capătă greutate filmul de față. Vorbește, fără a părea moralizator, despre umanitate, puritate și ceea ce ar trebui să fie/facă omul pentru a deveni Om. Un film complex, plin de simboluri, pe alocuri haios, pe alocuri naiv. Cu toate acestea, poate fi vizionat cu succes și-n era smartphone-urilor/Facebook/mall-uri/ McDonald’s, etc. Anumite bucurii pot fi de moment, altele fără sfârșit. Rămâne doar să le descoperi.

Nota mea: 9.50

14 thoughts on “Miracolo a Milano, un flash neorealist (1951, Vittorio de Sica)

  1. Drugwash June 2014 at 21 Reply

    Cred că aş vrea să-l văd, să-l am la colecţie. Mi-a plăcut rezumatul.

    • Ana Ayana June 2014 at 21 Reply

      Și cred că ți-a plăcut și filmul🙂

      • Drugwash June 2014 at 21

        Parcă mi-am văzut viaţa în alb-negru.🙂 Hmmm, uneori cam mult negru.🙄

        Au fost cîteva pasaje unde n-am înţeles aproape nimic – cred că încep să nu mai disting corect cuvintele, fiindcă volumul era suficient de mare. Sigur, nici n-am mare experienţă în ce priveşte regionalismele.

        Dincolo de asta, totul e valabil şi acum în 2014 aşa cum era în ’51 cînd s-a turnat filmul: aceleaşi metehne şi minciuni ale “boierilor”, aceeaşi sărăcie a mulţimii, aceeaşi unică soluţie de mai bine pentru cei din urmă – zborul către un tărîm unde ‘bună ziua’ chiar înseamnă o zi bună…

      • Ana Ayana June 2014 at 21

        Unde cuvintele chiar au greutate. Mă bucur că l-ai văzut. Mi-a plăcut faza cu un catralion de catralioane :))

      • Drugwash June 2014 at 21

        Hahahahahaha!!! Più uno! Hahahahahahaha!!!😆

      • Ana Ayana June 2014 at 21

        Ca să vezi lăcomia ce definiție are!

      • Drugwash June 2014 at 22

        Ne afundăm într-o discuţie complicată. Atunci cînd ai suferit de cînd te ştii pe lume şi mai ales cînd ai avut permanent termen de comparaţie “dincolo de gard” la boierii nesătui, parcă îţi ajunge la un moment dat pînă peste cap şi vrei – măcar o dată în viaţă, atunci cînd se iveşte ocazia – să te ridici şi tu la acelaşi nivel cu cei ce au fără să merite. Din păcate, cu aceleaşi riscuri de a deveni unul care nu merită ceea ce are. Dar e greu, foarte greu să realizezi asta atunci cînd educaţia corectă lipseşte deodată cu cele trebuincioase vieţii de zi cu zi.

      • Drugwash June 2014 at 22

        Şi cred că mai e un aspect mai greu sesizabil: la un moment dat se trece în joacă, totul devine brusc neimportant, banal şi numai jocul alungă plictiseala. Precum copiii, dacă te gîndeşti, cărora nu le trebuie mult să treacă de la o stare la alta.😉

      • Ana Ayana June 2014 at 22

        Partea bună e că totul poate fi interpretat după bunul plac al omului🙂

      • Drugwash June 2014 at 22

        Cam aşa se întîmplă cu toate, în viaţă… Justificăm prin propria experienţă care filtrează ceea ce înţelegem din ceea ce ni se prezintă, chiar dacă uneori vedem că e mai mult de atît – pur şi simplu nu ne permitem să acceptăm că nu întotdeauna avem dreptate şi că ceva nu e în regulă cu noi. Las’ că vecinul are grădina mai mare – zvîrrr! cu mîţa moartă peste gard!😉

      • Ana Ayana June 2014 at 22

        Sau lasă că vecinul are grădina mai mare și hârș, un braț de cireșe în castron :)))

      • Drugwash June 2014 at 22

        Sau aşa, da.😀 De fapt, dacă n-ar mai fi lăcomia în lume, resursele s-ar împărţi în mod egal şi cred eu că multe tare ale societăţii s-ar rezolva de la sine într-un timp relativ scurt. Dar cine ar îndrăzni să taie craca de sub picioarele profitorilor…?🙄

      • Ana Ayana June 2014 at 22

        Fierăstrăul cu telecomandă!

      • Drugwash June 2014 at 22

        Hahaha, asta ar fi invenţia supremă! Mi-ai dat o idee întru împlinirea căreia să-mi dedic viaţa.😛😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: