Am urmărit filmul din pură curiozitate, știind că este experimental și a fost regizat de o tânără la 24 de ani. În afară de asta, te ține prizonier în fața ecranului pentru 201 minute, la propriu și la figurat!
Dacă ar fi să rezum această experiență (subliniez că nu este o recomandare), Jeanne Dielman este un film despre toate neplăcerile vieții, desfășurate în fața ochilor într-un ritm ce-ți testează răbdarea pe toate părțile. De ce ar vrea cineva să urmărească un film atât de previzibil? Poate pentru cei care n-au curățat niciodată cartofi sau n-au dat pantofii cu cremă, ar fi un film exotic.
Jeanne este o văduvă ce-și crește singură fiul (Sylvain, un adolescent cuminte în prejma mamei, aparent rebel în restul timpului) și își duce traiul cu cea mai veche meserie din lume, strângând bani într-o supieră. Toate activitățile din film sunt prezentate în timp real, cu o cameră fixă, ca și cum Jeanne n-ar avea niciun ajutor și încearcă să-și prezinte singură povestea, cu stângăcie și resurse minime. Filmul este sărac în dialoguri și suntem forțați să extragem restul informațiilor din activitățile celor două personaje.
Aflăm așadar că mama are o rutină pe care o respectă cu sfințenie. Ne sunt prezentate cele mai mici detalii din obiceiurile unei femei casnice. De la aprinsul focului pentru aragaz și până la așezarea tacâmurilor pe masă, pentru a lua cina cu fiul său, asistăm la disconfortul dintre cei doi atunci când nu vorbesc. Relația dintre mamă și fiu este glacială, mi s-a părut că Sylvain ar dori să vorbească mai mult cu mama lui dar se lovește de un zid de tăcere.
Jeanne își exprimă afecțiunea prin gesturi practice: așează pijamaua fiului la dunguliță, îi face patul, are grijă să fie cald în cameră când acesta se trezește dimineața, îi pregătește micul-dejun, îi leagă fularul la gât, înainte de plecare, îi oferă bani de buzunar și un pupic la plecarea spre școală.
Asistăm apoi la activitățile pe care fiul nu le mai vede și de care nu este conștient că se întâmplă, până la revederea celor doi: spălatul și clătirea vaselor, mersul la cumpărături, pregătirea celor două feluri de mâncare, într-o perfectă sincronizare de temperatură și timpul de sosirea a băiatului acasă. Ce-i drept, în programul mamei a fost inclus și un domn misterior, în fiecare zi, pe care camera-l prezintă tot parte din îndatoriri, vizibil doar la plecare, atunci când o recompensează pe femeie pentru ceea ce s-a întâmplat în spatele ușilor închise.
Filmul are un aer apăsător, nimic din ceea ce se întâmplă nu aduce zâmbete pe fețele protagoniștilor, nici măcar cafeaua de la prânz, pe care femeia alege să o servească în oraș. Toate gesturile ei sunt mecanice, ca și cum s-ar fi programat să le facă fără să simtă nimic. În unele scene pare să se gândească la ceva important, dar până și atunci când este pusă în fața unei hârtii albe, să răspundă unei scrisori de la sora din Canada, nu știe exact ce să scrie și renunță la a mai scrie.
Tot ce face Jeanne este automatism și fiul său încearcă, în câteva momente, s-o scoată pe mamă din aceste setări, când aflăm cum și-a cunoscut soțul. Însă nici această povestire nu este specială, scoțînd la iveală faptul că a fost un eveniment ca oricare altul. Fiul său îi spune că nu ar putea face vreodată dragoste cu o femeie fără s-o iubească. Jeanne ignoră complet subiectul și-i urează noapte bună.
În cele 3 zile în care ne obișuim cu rutina femeii, încep să apară semne că a obosit și nu mai vrea să meargă înainte așa, în acest stil lipsit de viață. În încercarea de a schimba nasturele unei haine mai vechi, vedem exact filosofia lui Jeanne. Este blocată pe ideea că numai nasturele original este soluția, fiind dispusă să-l caute până la epuizare, negăsind o altă cale de ieșire din labirint.
Scena finală (nu voi dezvălui prea multe detalii) scoate protagonista din rutină, ca o explozie a tăcerii sau a durerii, prin gesturi. Ceva s-a schimbat și am senzația că intrarea lui Jeanne într-o altă dimensiune, dereglează setările din fabrică. Sau poate că punctul de fierbere a fost un punct de saturație, fiind de fapt un vulcan ce urma să erupă, cu adevăruri bine ținute în subconștient, neatinse, pregătite să iasă la suprafață.
Oricât de mult m-aș strădui să găsesc un mesaj mai profund, la finalul filmului, senzația de după este amară. Povestea putea fi la fel de bine spusă în 50 de minute, însă tind să cred că de fapt nu Jeanne a trebuit să sufere, ci spectatorul.
Nota mea 5/10
**
Numai Filme 
Din ceea ce ai povestit îmi reiese o asemănare pregnantă în ideea de bază cu Hadakano shima (Naked island), despre care cred că am mai pomenit cu altă ocazie, cred că ai scris chiar despre el mai demult. Rutina zilnică în care cineva poate că nu neapărat se complace ci e conştient că nu are alternativă – cel puţin pe moment. Da, pentru majoritatea oamenilor de pe Terra viaţa de zi cu zi chiar e amară şi e o rutină care nu le face plăcere dar nu au de ales. Mă hazardez să afirm că acest film ar putea deveni un marcaj de referinţă peste vreo cîteva sute de ani – dacă va mai exista omenirea pînă atunci, sau poate vor veni “alţii” în vizită.
Ce consider eu că e mai rău sau cel puţin ciudat, ironic, e că fiecare individ din acea majoritate a oamenilor nu va admite – cel puţin în faţa altora – că duce acelaşi fel de viaţă, şi va ironiza/discredita pe oricine ar face-o. Mi-e binecunoscută situaţia.
Nu ştiu acum dacă o să încerc să văd filmul sau nu, dar cel puţin am idee despre ce e vorba şi cu altă ocazie voi putea face o alegere mai în cunoştinţă de cauză, fapt pentru care îţi mulţumesc. 🙂
Rutina este prezentă într-o oarecare măsură în viețile tuturor. Poate este chiar ceea ce le dă siguranță. Dacă-l cauți pe motoarele de căutare (filmul), vuiește toată presa despre el în ultimele zile.
Filmul ăsta m-a determinat să fac o ciorbă de legume a doua zi, deci la ceva tot a folosit 😄
Oh shoot, va trebui să-l văd şi eu, că mi s-au ofilit morcovii, au încolţit cartofii şi s-a uscat oala de ciorbă. 😀
Serios vorbind, o anumită porţiune de rutină poate fi benefică, oferind acea siguranţă pe care ai menţionat-o, însă o rutină permanentă, implacabilă poate duce la situaţii… surprinzătoare, la un moment dat. Poate ca în filmul de faţă…? 😉
Rutina permanentă duce la pietrificare și ,,încremenire în proiect” (cum zicea Liiceanu). Poate mai depinde și de natura ei.
Ca o “placă zgîriată” care de la un moment dat îşi pierde şi puţinul inteligibil pe care-l mai oferea ad nauseam, orice rutină – indiferent de natura ei – ucide pînă şi ultima urmă de creativitate şi dorinţă de viaţă…