Category Archives: .

The Boys

Aveam pe listă acest serial de ceva timp, dar gândul că am mai văzut supereroi m-a facut să-l amân. Nici titlul nu spunea mare lucru, mă așteptam la niște băieți care se bat aiurea și la niște zburători care-i țin din scurt. Asta până când am vizionat primele două episoade și mi-au fost spulberate toate presupunerile, cu succes. Nu am reușit să mă opresc până nu am văzut ambele sezoane în vreo patru zile.

M-au prins mai multe detalii și acesta este meritul serialului: replici inteligente, personaje carismatice și sexy, scenariu modern, umor de calitate și acțiune cât să echilibreze balanța. Spoiler! Pe ici pe colo mai vezi și mâini rupte sau fețe smulse ca la chirurg, asta în cazul în care asemenea scene te oripilează.

Totul pornește de la Butcher (Karl Urban pe care l-am mai văzut în Stăpânul inelelor, Cronicile lui Riddick, Pathfinder, Doom, Supremația lui Bourne), un fel de erou rănit în adâncul sufletului, care încearcă să facă dreptate în numele unui secret nobil. Vorbește puțin dar atunci când o face, cuvintele lui taie adânc. Știe totodată să motiveze echipa cu care lucrează, într-un mod bizar dar practic. În plus, este împotriva cenzurii, cu accentul său cockney-londonez punînd cireașa pe tort. Oare din cauza lui filmul este inclus în categoria 18? Poate că nu, dar dă startul unui limbaj colorat și o face într-un mod firesc, te obișnuiești cu genul acesta de tandrețe.

Este prieten cu Hughie (Jack Quaid – fiul lui Meg Ryan și Dennis Quaid – pe care l-am mai văzut și-n Jocurile Foamei), dar asta mai mult în viziunea celui din urmă. El aduce o notă de blândețe pe tot parcursul filmului, pentru a echilibra raportul de forțe și energiile masculine. Se maturizează cu fiecare experiență și începe să placă publicului.

Cei doi vor declanșa un proces greu de oprit, fiind atrași de fenomenul supereroilor (numiți Supes), de care au fost înconjurați toată viața și care i-au marcat într-un fel sau altul. Lui Butcher și Hughie li se alătură Frenchie, un simplu om cu mai multe identități false, greu de găsit în mod oficial din cauza activităților dubioase din trecut. El încearcă să îmblânzească fiarele și are o căldură aparte cu care-i sensibilizează pe cei răi. Merită menționat și Mother’s Milk, băiatul bun care încearcă din răsputeri să se lase de tentațiile găștii care aduce încurcături.

Și apoi apare surpriza: pe baricada supereroilor, ce te vor cuceri pe parcurs, dar nu din cauza puterilor cu care au fost înzestrați. Dincolo de aparențe, sunt oameni care duc propriile secrete și drame nerezolvate. Poate de aceea am apreciat toată ideea, pentru că în loc să vedem lupte continue și mult sânge, regizorul s-a axat pe luptele psihologice și felul în care acestea se reflectă în acțiunile celor care au acces la putere.

De fapt aceasta este una dintre ideile pilon pe care o vom vedea desfășurându-se în cele două sezoane de până acum: interacțiunea dintre omul de rând și Supes. Ce calități posedă omul simplu și cum poate deveni super bazându-se pe focul interior? Pe de-altă parte, cum e să fii puternic și să abuzezi de asta? Oare atunci când ai tot ce-ți dorești, te mai interesează soarta celorlalți?

Cel care poate să zboare, arde totul cu privirea de tip laser, The Homelander (Antony Starr), liderul, are câteva slăbiciuni și nu este de neînvins, așa cum cred toți. De fapt el mi s-a părut cel mai antipatic personaj la început, din partea căruia am avut cele mai multe surprize plăcute, ca prestație actoricească, de-a lungul celor opt + opt episoade (sezonul unu și sezonul doi).

În mod oficial acțiunea îi are în prim-plan pe cei 7 supereroi și felul în care sunt primiți de către societate. Ei sunt văzuți ca modele demne de urmat pentru că au puteri ce folosesc întregii Americi: Deep vorbește cu delfinii și alte creaturi ale apelor, A-Train aleargă mai repede ca vântul, Maeve poate să dărâme o clădire cu puterea ei neobișnuită, Translucent poate fi văzut numai atunci când vrea, Starlight absoarbe electricitatea și o poate direcționa ca armă. Black Noir este puternic și misterios dar nu știm exact ce gândește pentru că pare a fi pus acolo să completeze formația. Nu am menționat toate personajele pentru a lăsa loc de surprize.

Serialul este înțesat cu intrigi fine, povești de dragoste și răsturnări de situație. Abia aștept să văd continuarea, deși am înțeles că nu se știe exact când anume în 2021 va apărea sezonul trei, totul depinde de cel care nu va fi numit. Până una alta, merită recomandat!

Imdb link

credit photo

Vai e Vem (2003, João César Monteiro)

De obicei, înainte de ploaie, aerul are un parfum specific, norii sunt tăcuți și grei, anunțînd evenimentul ce stă să cadă.
Controversatul regizor portughez, João César Monteiro, reușește să redea, într-o notă similară, schimbările subtile dintre zile, într-o încercare de a descrie propriile stări sufletești.
Răsăritul soarelui este un eveniment sărbătorit și privit mereu cu alți ochi, mai ales când omul se apropie de sfârșitul unei lungi călătorii. Mai exact, domnul João Vuvu (interpretat de însuși Monteiro), un alter-ego melancolic, rebel și singur. Asta pentru că omul care rămâne mereu fidel sie însuși, riscă să se îndepărteze de ceilalți, deconectîndu-se de mulțime.

Îl vedem cum se plimbă în fiecare zi cu autobuzul 100 și interacționeză din când în când cu lumea. Apoi se retrage din societate, contemplînd simplitatea fiecărui moment, pe o bancă, în parc. Autobuzul este mereu în mișcare, pare să nu conteze prea mult unde-l duce. Sunt savurate momentele dintre plecare și sosire.
Deși este văduv și pensionar, are un fiu, undeva prin lume. Locuiește singur și pare să nu simtă decât nevoia unei femei care să-i aducă o rază de soare, după ce șterge bine geamul. Așa că dă un anunț și găsește o femeie de serviciu: Adriana. O alege după criteriul purității pe care o emană ochii fetei, nicidecum după citirea CV-ului.

Cadrele lente ajută privitorul să creeze conexiuni între obiectele din jur și replici. Asta pentru că filmul poate fi simțit ca o piesă de teatru, în care acțiunea abundă în… dialoguri filosofice timp de 2 ore și 55 de minute!
Ușa se deschide pentru a primi fata în casă. Apoi se face întuneric și nu mai știm ce se întâmplă dincolo de acest obstacol, în cealaltă lume. Cămașa care nu poate fi călcată, se aruncă pe geam. Nu mai avem nevoie de haine. Bătrânul, cu trupul său firav, curăță podeaua într-un mod aproape simbolic: alți oameni nu pot să spele ceea ce el a murdărit. Nu se vede nicio pată pe covor.
Vai e Vem (Vino și Pleacă) este ultimul film regizat de Monteiro, un testament vizual, o moarte anunțată, în care sunt prezentate aventurile filosofico-erotice ale domnului Vuvu (regizorul s-a stins la câteva luni după filmări).

Sunt atinse câteva subiecte delicate și regizorul alege să le scoată din ramă, ca și cum ar fi tablouri cu poezii audio.
Problema vieții pornește de la Adam și Eva, amândoi pedepsiți să trăiască. Sinuciderea nu este o soluție, omul trebuie să-și asume toate responsabilitățile, aliniat cu filosofia de viață. Atunci când propriul fiu devine un răufăcător, i se întoarce spatele. Moralitatea este pe cale de dispariție. Intelectualul simte rușinea întregii societăți pe propria piele. Dorința omului de a se întoarce în Rai este imposibilă într-o lume materială. Bătrânii nu trebuie să se stingă la azil, pot fi independenți.
Sunt doar o parte din temele dezbătute și fiecare așezare pe bancă are loc într-un moment diferit al zilei, până când autobuzul se golește și se face întuneric afară.

Vai e Vem este un film cu care artistul își ia la revedere de la oameni cu o atitudine rebelă, sfidînd orice frică. Lasă senzația că întreaga viață se află în ochii omului, iar împietrirea unei priviri poate să fie doar începutul unui sfârșit. Un film original, ce nu te va lăsa impasibil, cu scene care te vor bântui pentru mult timp. Nerecomandat pudicilor!

vai

Once Upon a Time… in Hollywood (2019, Quentin Tarantino)

Cel de-al nouălea film a lui Quentin Tarantino, Once Upon a Time… in Hollywood, se vrea a fi penultimul din cariera regizorului american. După succese precum Pulp Fiction, Inglourious Basterds și Django Unchained, spectatorul va avea anumite aștepări de la această peliculă. Va reuși să aibă un impact similar? Poate pentru că regizorul a vrut, de-a lungul timpului, să creeze brand-ul Tarantino, cu standarde înalte: originalitate și cei mai talentați actori pe același platou de filmare. Ei au fost o dată ca niciodată faimoși.

Pornind de la un caz real, inspirat din viața actriței Sharon Tate (Margot Robbie), regizorul își permite să rescrie istoria după bunul plac. Asta pentru că Sharon a fost ucisă în august 1969 de un grup de hippie iar evenimentul cu pricina a șocat lumea Hollywood-ului.
Totodată este creat personajul Rick Dalton (Leonardo di Caprio) ce vorbește despre carieră și încercările prin care trece actorul. Pe scenă dar și în spatele ei. Rick a devenit faimos în urma rolurilor sale din filme western. Totuși, un actor talentat trebuie să fie un fel de cameleon, capabil să primească roluri cât mai diferite, să se adapteze în orice circumstanțe. Există o modă și în lumea filmelor iar actorii trebuie să țină pasul cu tendințele. Este pomenit regizorul Roman Polanski (Rafal Zawierucha) ca exemplu de succes din noul val. Chiar dacă acțiunea are loc spre sfârșitul anilor ’60, problema este actuală. Trenul inspirației se poate opri la un moment dat.

Rick duce mai multe responsabilități. Dublura lui, Cliff Booth (Brad Pitt) are un loc de muncă atâta timp cât Rick primește mai multe roluri. Cliff este totodată șoferul loial, ce-l însoțește pe Rick peste tot și încearcă să-l consoleze atunci când este cazul. Ei sunt chiar prieteni și urmăresc anumite emisiuni tv împreună.

Filmul nu are un fir narativ propriu-zis. Vedem o zi din viața fiecărui personaj, pe alocuri palpitantă, uneori banală. Viețile li se încrucișează mai mult sau mai puțin.
Rick poate să uite câteva replici și, de rușine, să simtă că a căzut cerul pe el. Se va mustra singur până când va deveni mai bun ca ieri. Efortul îi va fi răsplătit cu complimente.
Șoferul poate să hrănească un câine cu mare stil. Sau poate să se urce pe acoperiș să verifice antena, cu nonșalanța unui model ce face reclamă la țigări. Tot el (Cliff) se va bate cu Bruce Lee.
Sharon va găsi plăcere în a viziona filmul ce rulează la cinema. Joacă și ea în film! O mică paranteză. Tarantino a povestit presei că a cerut să intre gratuit, ca spectator, la unul din filmele sale de debut. Era cu prietena lui și a vrut s-o impresioneze. Așadar, scena cu Sharon vizionînd propriul rol, are un punct de pornire din viața reală.

De altfel, coloana sonoră, anumite replici și piese vestimentare, plimbările cu mașina, reconstruiesc amintirile lui Tarantino despre Los Angeles, pe când regizorul avea numai șase ani. Pe atunci muzica se asculta la radio, cu volumul la maxim, în mașină sau acasă. Când venea momentul reclamelor, oamenii vorbeau mai tare, peste ele, dar nu le opreau. Muzica se asculta cap-coadă, fără a schimba posturile de radio din două-n două secunde. Firmele luminoase se aprindeau seara, când începeau spectacolele. Există o anumită nostalgie în aceste plimbări cu mașina, ascultând hit-urile copilăriei. Ele au însemnătate pentru Tarantino și probabil că-l vor lăsa rece pe spectatorul anilor 2019. Sau poate că-l vor face curios.

Este prima dată când Di Caprio și Pitt apar împreună într-un film. Acesta poate fi un motiv independent pentru a merge la cinema (pentru unii). Și dacă ei nu sunt de ajuns, spectatorul va fi cu siguranță impresionat de prestația lui Al Pacino. Avem totodată ocazia să ne luăm la revedere de la Luke Perry. Merită menționat un alt nume de care vom auzi cu siguranță, pe viitor, Julia Butters, în rolul micuței actrițe.
Se pare că aceiași actori (Leo și Brad) vor fi prezenți și-n al zecelea film iar asta nu poate decât să mă bucure.

Finalul va stârni cu siguranță reacții adverse. În sala de cinema unii oameni râdeau în hohote, în timp ce alții strigau îngroziți. Tarantino stârnește sentimente contradictorii, îmbinînd umorul cu tragicul, în stilul lui caracteristic. Poate că de această dată nu am mai văzut așa mult sânge (Kill Bill ca punct de referință) dar limbajul este, în continuare, colorat. Un film ce merită văzut pentru ciudățeniile lui, pentru prestația actorilor și coloana sonoră. Toate îmbinate cu măiestrie.

once

credit foto

Happy as Lazzaro (2018, Alice Rohrwacher)

Avem cu toții o latură inocentă, conștientă sau bine ascunsă în personalitatea fiecăruia, ce iese la iveală într-o oarecare măsură.
Happy as Lazzaro, premiat pentru cel mai bun scenariu de la Cannes 2018, vorbește despre omul onest din noi, ducînd această trăsătură la extremă, personajul principal fiind un fel de sfânt naiv.

Realizat la confluența dintre un trecut neterminat (ce se poate dezvolta în permanență) și un prezent crud, filmul de față ne poartă într-o altă dimensiune a umanității.
În prima parte, acțiunea este plasată într-o zonă rurală a Italiei anilor 1977, pe o plantație de tutun. 54 de oameni simpli, adulți și copii, lucrează de dimineață până seara, gratuit, pentru marchiza Alfonsina de Luna (actrița Nicoletta Braschi). Neștiind că sunt exploatați de femeia cea bogată, trăiesc în ignoranță dar sunt loiali și harnici.

Munca fizică este împărțită între săteni dar aceștia exploatează, la rândul lor, pe Lazzaro, tânărul care se supune cu grație și nu știe să refuze rugămințile celor din jur.
Fără referințe religioase, filmul îmbină elementele unei parabole păgâne cu fragmente catolice. Neavînd mamă și tată, Lazzaro se împrietenește cu Tancredi, fiul marchizei de Luna, cei doi devenind un fel de jumătate de frați. Dacă pentru unul dintre băieți totul este o glumă învelită cu ambalaj de revoltă, celălalt devine loial noii legături de sânge. Exact ca-ntr-un pact, sângele este literalmente ștampilat pe o scrisoare iar cei doi învață limba lupilor. Se face apel la acea latură inocentă dar sălbatică a omului, trezită de prietenie.

Fratele Lazzaro se va comporta ireproșabil, punînd nevoile lui Tancredi pe primul loc. Apoi, ca o reacție chimică între două elemente incompatibile, pentru că așa-zisul frate avea intenții necurate, Lazzaro face febră. Corpul lui vrea să scape de infecție, respectiv de ajutorul strâmb oferit tânărului marchiz. Ajunge astfel pe marginea prăpastiei și cade. Prăpastia, privită simbolic, este nivelul la care Lazzaro aterizează, fiind în continuare inocent. Are doar nevoie de o pauză pentru a se purifica, pentru a ajunge la starea inițială.

Ca printr-o minune, sătenii scapă de povara muncii și ajung la oraș. Lazzaro se întâlnește cu un lup singuratic dar supraviețuiește acestei întâlniri deoarece pielea lui mirosea frumos, a adevăr.
Parte a doua a filmului prezintă o lume schimbată, undeva în viitor, în timp ce Lazzaro are aceeași vârstă și atitudine copilărească. Actorii aleși de tânăra regizor, Alice Rohrwacher, sunt atât actori profesioniști cât și amatori, oferind un aer autentic interacțiunii dintre cele două lumi cu săraci și bogați.

Filmul caută fericirea atemporală, celebrînd umanitatea, printr-un exemplu izolat. Fericirea aceasta ar putea fi atinsă atâta timp cât interesele oamenilor s-ar așeza unul lângă altul, despărțite de semnul Egal. În final te lasă cu jumătate de zâmbet pe buze, pentru că promovează speranța. O altă jumătate revine nostalgiei și dorinței de-l vedea pe Lazzaro din noi toți. Într-o lume cu intenții curate, nimeni nu ar mai avea de suferit iar inocența ar fi privită ca pe o virtute.

lazzaro

Shoplifters (2018, Hirokazu Kore-eda)

Câștigătorul Palme d’Or-ului din 2018, Shoplifters, prezintă o familie mai puțin ortodoxă.

Osamu și Shota, aparent tată și fiu, pretind că vor să cumpere ceea ce într-un final ajung să-și însușească. Nu creez un joc cu litera ș, familia lor se numește chiar Shibata (tradus perie de lemn, câmp de orez). Cei doi au un anumit ritual, un fel de hocus-pocus al degetelor, prin care fură mici bunuri din magazine, urmând fiecare anumite crezuri în același proces. Cel mare atât știe să facă, cel mic spune că bunurile etalate, care nu aparțin încă nimănui, pot fi împrumutate cu nevinovăție, fără a duce pe nimeni la sapă de lemn.

Pe drumul spre casă, victorioși, după o vizită la magazin, o adoptă pe Yuri, o fetiță speriată ce părea să se fi rătăcit sau poate chiar să fi fugit de acasă. Familia lor capătă încă un membru, fără prea multe polemici. Par să se înțeleagă bine: bunică, nepoată, un cuplu și doi copii. Toate categoriile de vârstă, sub același acoperiș.

Nu ne sunt dezvăluite legăturile dintre ei. Vedem doar că ezită să-și spună tată, mamă, soră, etc.  Uniți de circumstanțe, sărăcia fiind numitorul comun, între ei există un fel de armonie specifică oamenilor ce se cunosc foarte bine. Casa lor este mică și aglomerată, fără spații care să ofere intimitate. Asta nu pare să deranjeze pe nimeni, împart toate bunurile cu nonșalanță și zambesc unul altuia cu seninătate.

Filmul impresionează exact din împletirea duioșiei cu drama. Par să se fi ales unii pe alții, fără resentimente. Atunci când te naști într-o familie, însă, acel eveniment nu este o alegere. Personajele ne sunt prezentate prin ochiul puștiului, Shota. Deși abia poartă discuții sensibile cu tatăl despre primele semne ale pubertății, pare să înțeleagă complexitatea actelor sale. Furtul, oricât de mic, este o responsabilitate și nu durează mult până când copilul începe să se întrebe care este limita bunului simț. Astfel declanșează un lanț de evenimente, cu sau fără intenție. Sunt testate legăturile dintre toți membrii familiei, se atribuie funcții și apoi se dau înapoi titulaturi. Ce-i unește cu adevărat? Poate fi o femeie numită mamă doar pentru că a născut un copil? Poate fi o femeie oarecare numită mamă doar pentru că merge pe stradă și copilul din dreapta ei pare fericit lângă ea, fără să se știe cine este acea femeie?

Filmul dezbate exact aceste contraste: ce înseamnă să ai o anumită funcție și ce trebuie să faci de fapt în acea situație. Teoretic, ne naștem în anumite roluri și suntem sau nu potriviți pentru ele. Filmul de față este o meditație pe marginea adevărurilor nespuse, din orice colectiv în care se înfiripă afecțiunea.

shoplifters

foto

Annihilation (2018, Alex Garland)

Orice act de creație are un punct de pornire. Dar pentru a face loc noului, trebuie să transormi vechiul și condițiile existente. Un fel de catastrofism psihologic. Și poți dărâma din temelii, pornind de la zero, sau poți păstra sclipirea ideii inițiale, pe care construiești o nouă treaptă. Poate să ducă spre beci, parter sau ultimul etaj. Granița dintre normal și anormal devine invizibilă.

În Annihilation, vedem cum frunza, floarea, pomul, animalul și restul naturii sunt interconectate. E ca și cum am asista la o discuție între ADN-urile lor. De ce nu ar participa și omul la această conversație milenară? Cu sau fără voia ta, se întâmplă. Cel care este conștient de acest fenomen, va lupta sau va redirecționa energia. Rămăi cu multe întrebări și interpretări după vizionarea filmului, asta e clar.

Lena (Natalie Portman) hotărăște să pătrundă într-un ținut necunoscut. Nu este singura persoană care a îndrăznit să facă asta. Dar poate că intenția din spatele fiecărei acțiuni contează mai mult decât găsirea ieșirii din labirint. Cel care se lasă condus de mânie, face cunoștință cu adevărata formă de agresiune. Cel care se lasă copleșit de ceea ce i se întâmplă, devine una cu mediul sau sentimentul. Cel care se sacrifică spre binele altuia, supraviețuiește.

Annihilation te va lăsa cu siguranță perplex, cu neuronii fermecați sau pur și simplu muți. Depinde cu ce așteptări te așezi în fața ecranului. Un film îndrăzneț, care merită văzut pentru multitudinea fațetelor filosofice.

Nota mea: 8

annihilation

photo credit

Eternity and a Day (1998, Theo Angelopoulos)

Alexander este poetul care te poartă într-o călătorie filosofică prin timp, după aflarea veștii că mai are puțin de trăit. Eternitatea este analizată minuțios, pe fragmente, exact cu acele episoade ce cântăresc greu pe balanța înțelepciunii. Că deh, ajuns la vârsta pensionării, trecutul pare însorit, în timp ce prezentul este filmat într-o ceață constantă.

Fiecare amintire aparține unui anotimp, fiecare pas te poartă într-o cameră din trecut, apoi, cu seninătate, pe malul mării sau față-n față cu tine, acel tânăr fără experiență.

Scena care deschide filmul este memorabilă. Micul Alexander se furișează pe vârful degetelor din casă. E un fel de evadare din Rai. Părinții sunt nevăzuți dar zâmbitori, sunt mereu acolo, gata să pregătească masa, cu drag, în timp ce fiul fuge la scăldat. Marea se întinde în fața ochilor, oferind tot timpul din lume și o invitație la cunoaștere.

Linia orizontului are o semnificație aparte în viziunea lui Angelopoulos. Mai întâi marea se unește cu pământul, apoi mirele cu mireasa, linia gardului se topește cu imensitatea cerului, nisipul salută cerul. Oamenii sunt mereu la mijloc, parcă străpunși simbolic de aceste săgeți.

Memoria lui Alexander este fertilă, cei dragi interacționează în continuare în mintea poetului. Vocea mamei este caldă, casa părintească este primitoare, nașterea copilului adună adulții pentru a se minuna de noua viață. Toate evenimentele se derulează cu seninătate în fața spectatorului.

Prezentul este clătinat de apariția unui puști fără nume, pe care Alexander îl salvează din mâinile unor traficanți. Călătoria celor doi este sinuoasă. Adultul și copilul sunt legați unul de celălalt, fiecare cu câte o temere. Cel mic nu știe ce va urma, poetul este îngrijorat de moștenirea pe care o lasă. Oare cărțile lui vor fi de folos generațiilor următoare? Oare ar putea auzi cineva sunetul pașilor lui, ca un ecou?

Firul narativ este lent dar nu acțiunea primează ci mai degrabă reflecțiile și colecția de cuvinte. Toată viața, poetul a cumpărat câte un cuvânt de la necunoscuți, însușindu-și noi înțelesuri. Cuvintele par a fi insuficiente atunci când trebuie să scrii finalul unui poem. Sau atunci când trebuie să spui ce simți. Cuvintele îi aduc înapoi pe cei din trecut și tot ele îl ajută pe Alexander să rezolve enigmele inimii.

Un film bijuterie, de văzut într-o zi cu soare, cu păsări care cântă la geam. Neapărat.

Nota mea: 8.50

eternity-and-a-day-01

credit foto

Tangerines (2015, Zaza Urushadze)

Tangerines prezintă un segment din războiul Georgia – Abhaz din 1992. Este expusă partea filosofică a conflictului, fără a folosi degetul arătător, undeva în apropierea unor mandarini pârguiți. Într-un loc ce fusese cândva liniștit și roditor, au mai rămas doi imigranți estonieni, Ivo și Margus. Ceilalți săteni au fugit ca șoarecii de pe corabia ce se scufundă.

Rutina celor doi vecini este întreruptă de apariția subită a unor inamici. Sunt practic aruncați din senin în ogradă, ca niște grenade umane. Ambii sunt răniți și totuși dornici de luptă, cu ultimele puteri. Războiul le curge prin vene, nu au de ales. Ivo hotărăște să aibă grijă de cuplul câine-pisică, sub același acoperiș, chiar dacă cei doi vrăjmași mârâie unul la celălalt din încăperi diferite.

Ivo este un fel de ambasador al păcii în pustietate. A petrecut destul timp fără familie pentru a înțelege ce înseamnă prezența umană. Valorile s-au decantat de-a lungul anilor. Vorbele lui sunt așezate pe masă, lângă cana cu ceai fierbinte. Poți să bei fără să te frigi de morală. Cuvântul dat altui om este sfânt, este însăși coloana lui vertebrală, pe care o prețuiește și la alții. Logica lui Ivo luminează mințile celor din jur. Umorul le descrețește frunțile.

Filmul accentuează exact aceste detalii. După ce dai la o parte motivele superficiale ale unui conflict, rămâne adevărul. Comunicarea dizolvă ura. Atunci când înțelegi lumea celuilalt, războiul devine absurd. Ajutorul devine o punte ce leagă nații. Se bea pentru moarte, pentru a aduce înapoi pacea.

Nota mea: 8.50

tangerines_2015.jpg

foto