Category Archives: Acțiune

Lucy (2014, Luc Besson)

Am mers să văd Lucy din două motive. Besson reușește să strecoare scene memorabile și idei care se dizolvă în minte ca pastilele efervescente în apă. Pe moment îți spui că ai mai văzut ceva similar dar ceea ce ai în față îți place mai mult. Și motivul numărul doi: Scarlett. Este o actriță care reușește să surprindă în mod plăcut, cu fiecare apariție.

Cu Lucy regizorul încearcă să atragă prea multe categorii de cinefili. Câte unii vor vrea acțiune și s-o vadă pe Scarlett, femeia fatală. Alții vor fi atrași de ideea inteligenței infinite ca ultimă scară a evoluției omului de la stadiul de maimuță. Sau vor vrea să vadă oameni cu puteri. Genul ăsta de filme sunt fascinante, lasă loc imaginației.

Știm din capul locului cam ce se va întâmpla: o femeie (blondă!) ne va demonstra ce poate face un creier atunci când este accesat din ce în ce mai mult. Chiar dacă filmul are ca temelie un mit – cum că ne folosim numai 10% din creier – reușește să te corupă cu un exercițiu complex de imaginație.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să știi totul, să ai puteri nelimitate? Cam asta îți servește Lucy: o versiune de răspuns pentru această întrebare. Pe măsură ce reușește să-și acceseze cât mai mult din creier, noua Lucy se transformă într-o ființă superioară. Nu mai simte ceea ce simte un om obișnuit. Foamea, durerea, dorințele de zi cu zi pălesc în fața noii existențe. Viața este simțită la un nivel profund, conștiința devine atotcuprinzătoare.

Totuși, ajuns la un nivel superior, omul riscă să devină îngâmfat. Acest risc este prezent cam la orice nivel dar trebuie să aibă și justificare. Fie ce-o fi dar inteligența parcă nu e compatibilă cu aerele de superioritate. În plus, Lucy va ucide în dreapta și-n stânga, cu scopul de a atinge limita perfecțiunii. Conduce o mașină pentru prima dată într-un hal fără de hal. La un moment dat omul se întâlnește cu maimuța, evocînd pictura lui Michelangelo. Câteva clișee chiar puteau lipsi. Dar suntem la Hollywood, cam greu împaci arta cu mainstream-ul.

Câteva idei reușesc să străbată printre scenele de acțiune și replicile monosilabice pe care Lucy le aruncă dintr-o seriozitate de om înțelept. Este noul om autosuficient? Cunoașterea este impiedicată de tipare și ideile din zona de comfort psihic.

Aș fi spus că este de-ajuns cu aceste teorii dar finalul salvează filmul. Moștenirea lăsată de Lucy o putem corela cu cea mai veche carte din lume. Mi se pare îndrăzneață ideea lui Besson și totodată atrăgătoare. Cunoașterea absolută depășește timpul și spațiul.

Nota mea: 7

Lucy-2014-Movie-poster

 

Advertisements

American Hustle sau arta supraviețuirii

Românii au tradus hustle cu substantivul țeapă. Nu puteau să-i zică șmecherie, povestea este complexă, construită progresiv. Nu puteau să-i zică nici hoție, sună banal, ca și cum am vorbi despre amatori care fură lănțișoare de aur la colțul străzii.

Filmul e ca un bulgăre de zăpadă ce cade la vale, căpătând proporții prin coloristica personajelor și abia apoi prin intrigă. Îmi aduce aminte, puțin, de The Usual Suspects. Asta pentru că finalul te lasă surprins, cumva bucuros că ai fost părtaș la tot scenariul.

American Hustle te atrage cu distribuția strălucitoare. Avem câțiva actori talentați, care sunt chiar acum pe val. Or fi și la surf, tot în acest moment. Încep cu Bradley Cooper, văzut în ultima vreme numai în roluri complexe (Silver Linings Playbook, The Place Beyond the Pines, Limitless, etc.)

Personajul lui, DiMaso, reușește să fie ambițios și determinat în obținerea recunoașterii sociale. El luptă pentru a ajunge în lumina reflectoarelor. E ca și cum și-ar dori să prindă peștișorul de aur, ținând cont că o dată s-ar putea să ai noroc, a doua oară te poți înșela în privința algoritmului ce te-a dus către succes. El oscilează între carieră și iubirea pentru Sidney (numită și Lady Edith, de dragul artei). Dar poate că exagerez numind-o iubire, chiar dacă DiMaso folosește singur aceste cuvinte. Ar putea să le pronunțe ca pe-o formulă magică, menită să o arunce pe Sidney în brațele sale. Oricum, este schimbat față de toate celelalte roluri din trecut. Blondul cu ochi spălăciți are părul creț și pare creol.

Regizorul reușește să ne transpună bine în atmosfera anilor 70, când pantalonii evazați și părul vâlvoi erau la modă. De fapt, părul este foarte important. Avem ca punct de pornire ritualul lui Christian Bayle, în scena inițială. Cumva ar vrea să spună că aparențele înșeală. Este de nerecunoscut așa cum ni-l prezintă regizorul. Se pare că Bayle intră cu totul în pielea personajelor sale. Dacă este nevoie, slăbește sau se îngrașă. Personajul Irving este convingător. Reușim să-i înțelegem dualitatea sentimentelor. Este atras de Sidney pentru că exact acasă lipsea femeia inteligentă, care să-l completeze. Ambele femei din viața lui (Sidney – o Amy Adams cu decolteuri adânci, sigură pe ea și Rosalyn – casnică, guralivă , obsedată de unghii dar plină de personalitate) îl fac să înțeleagă ce prețuiește cu adevărat.

Filmul este bun tocmai datorită acestei distribuții dar și pentru faptul că s-a luat una bucată de caz real (ca punct de plecare) și s-a împletit mai departe un scenariu care să stea în picioare până la finalul celor 138 de minute. M-am întors de câteva ori, pe toate părțile, semn că filmul era destul de lunguț, dar a meritat, din plin, toată atenția.

Nota mea: 8.50

Out of the Furnace (2013, Scott Cooper)

Christian Bale, frate cu Casey Affleck! Adică Russell și Rodney. Ia să vedem. Cei doi sunt legați de o copilărie nefericită, dar sunt mereu uniți. Nu este o simplă legătură de sânge, se simte atașamentul dintre ei, acel ceva care spune că unul este mereu capabil de orice pentru celălalt. Dar Rodney e mai nărăvaș, iar fratele cel mare trebuie să-i dea sfaturi, să îl salveze din necazuri.

Anumite părți din film sunt previzibile. Apare lupul cel rău, interpretat magistral de către Woody Harrelson. De fapt, el deschide prima scenă, ca un avertisment. Îl vedem încă de la început și știm că la un moment dat va sări din fundal și va răsturna situația. Și bănuielile îți sunt confirmate, încununate cu clișeul răzbunării, văzut, oare în câte filme?

Out of the furnace este salvat de distribuție. Christian Bale este sentimental. Casey Affleck emană multă furie. Woody Harrelson? Ai zice că s-a născut așa, în rolul lui DeGroat cel mânios pe toată lumea. Oricum, abia de la jumătate începe să devină interesant totul, atât cât să vrei să vezi finalul, cel la care te așteptai pe tot parcursul filmului.

Au fost câteva scene care merită menționate. Vânătoarea căprioarei și lupta sângeroasă, două evenimente care se întâmplau concomitent, menite, parcă, a evidenția că trebuie să cadă numai cine a greșit. Privirea finală a lui DeGroat cred că nu este întâmplătoare, ca o analogie. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred.

Nota mea: 6.50

Léon (1994, Luc Besson)

Când spui criminal profesionist, te gândești la un tip care omoară pentru bani. Cam așa ar fi: criminalul are un job pe viață, cu normă întreagă, ce necesită pregătire permanentă și o atenție sporită. Cu cât trece timpul, cu atât se poate apropia mai mult de victime, nemaiavând nevoie de lunetă.

Totul pornește de la prima crimă, când viața i se schimbă. Aș spune că dispare motivația de a mai trăi dar, ea este ascunsă sub chipul dur. Important este însă factorul declanșator. Ce-l determină pe un om să devină criminal? Ar putea fi  pasiunea. La fel de bine ar putea fi răzbunarea. Depinde cât de mult dramatizează fiecare.

Léon (interpretare de nota 10 a lui Jean Reno) este criminalul atipic: introvertit, fără prieteni, cu obiceiuri și afecțiuni bine calculate. Bea lapte în fiecare zi, îngrijește o plantă și curăță armele cu meticulozitate. Face abdomene și nu-și uită niciodată jobenul atunci când pleacă în misiune.

Atunci când o primește pe Mathilda (Natalie Portman, adorabilă și talentată) în viața lui, totul se schimbă. De fapt, simplul fapt că cei doi sunt nevoiți să trăiască împreună, va avea repercusiuni. Anumite scene sunt subliniate de lumină, într-un mod antitetic. Momentul în care Mathilda pășește în camera lui Léon, este egal în delicatețe cu momentul în care Leon iese pe ușă, în ultima sa  misiune. Efectiv se face un schimb de energii între cei doi. Criminalul împrumută din inocența fetei, Mathilda învață să-și gestioneze durerea. În momentul în care planta va găsi pământul potrivit pentru rădăcini, se instalează pacea pe ambele fronturi.

Nota mea: 9

American Gangster 2007, Ridley Scott

Frank Lucas și-a dorit să fie bogat. See, ya are what ya are in this world. That’s either one of two things: either you’re somebody, or you ain’t nobody. Aceasta a fost calea pe care și-a ales-o, cu tot ce implică. În momentul în care știi pentru ce lupți, trebuie să știi că nu poți câștiga mereu și chiar dacă nu ești Nostradamus pentru a face previziuni, te poți baza pe reacția cauză-efect. Bineînțeles, dacă vrei să o duci bine până la capăt. Gangsterul nostru știe foarte bine că îmbrăcatul cu haine simple îl ține în umbră, protejat de imaginea simplității:

Frank Lucas: What is that you got on?
Huey Lucas: What? This?
Frank Lucas: Yeah, that.
Huey Lucas: This is a very, very, very nice suit.
Frank Lucas: That’s a very, very, very nice suit, huh?
Huey Lucas: Yeah.
Frank Lucas: That’s a clown suit. That’s a costume, with a big sign on it that says “Arrest me”. You understand? You’re too loud, you’re making too much noise. Listen to me, the loudest one in the room is the weakest one in the room.

Cu toate acestea, mulți se încumetă să distribuie praful alb și puțini reușesc să doboare concurența, să se îmbogățească într-un hal fără de hal, să tragă de partea lor avocați, polițiști, doctori, etc. Banii cumpără pe oricine însă mai există și oameni fără preț. Nu știm dacă polițistul luptă pentru a spăla imaginea unui întreg departament, dacă luptă din mândria de a fi diferit sau pur și simplu iubește adevărul. Richie Roberts (interpretat de Russell Crowe) este exact genul de om care găsește o geantă plină cu bani și alege să o predea poliției. În schimb, oamenii legii aleg să folosească banii. Dacă unul este cinstit nu înseamnă că se întâmplă ca la predatul ștafetei.

American Gangster este un film curajos și dur. Poate nu ar fi fost la fel dacă povestea nu s-ar fi întâmplat în realitate. El lasă deschise câteva întrebări: dacă-l dai jos pe cel care vinde droguri, lumea va mai cumpăra? Dacă-i arestezi pe cei corupți, în cât timp se vor forma alte găști? Oricum, genul acesta de luptă nu se termină niciodată dar asta nu înseamnă că omenirea trebuie să stea cu brațele încrucișate. E de-ajuns câte un Richie Roberts o dată la 50 ani.

Nota mea: 8

Transformers 3: Dark of the Moon 2011, Michael Bay

Continuarea vine cu o grămadă de efecte speciale, menite să lase omul cu gura căscată. Depinde de copilul din tine pentru că mă uitam la cei din sala de cinema: majoritatea erau cu vârste între 11 și 18 ani. Dacă vizionezi varianta 3D, cu atât mai mult acțiunea iese din ecran și te prinde-n joc. Un film făcut ca la carte, plin de dinamism și adrenalină. Cam astea-i sunt meritele: este menit să încânte ochiul, nu trebuie disecat prea tare ca intrigă/poveste. Roboții trebuie să se bată și motive se găsesc! Cam pe același principiu a fost aleasă și actrița din rolul principal, Rosie Huntington-Whiteley, frumoasa de la Victoria’s Secret. Din punct de vedere actoricesc, ținînd cont că e primul ei rol, se află cam la același nivel cu Megan Fox. Simpla lor prezență este acting iar replicile sunt undeva pe plan secund. Bineînțeles că este amuzant sau ca nuca-n perete: fata aleargă pe cele mai înalte tocuri, aranjată ca și cum ar trebui să defileze pe podium iar în jurul ei prăpăd: cad clădiri, roboții se împușcă, Sam țipă disperat. Michael Bay este regizorul care oferă spectatorului ceea ce el vrea să vadă, așa cum există oameni care spun ceea ce vrei să auzi. E pe val și cum la Hollywood succesul se măsoară în funcție de încasări, ne așteptăm la mai multe din partea lui. Dar nu cu partea a 4-a pentru că ar dilua prea tare roboții!

Nota mea: 7.50

Thor 2011, Kenneth Branagh

Thor este povestea a două lumi paralele dar și o variantă de răspuns la întrebarea omenirii: suntem sau nu singuri în Univers? Acțiunea se învârte astfel în jurul pământenilor dar și în jurul asgard-iștilor. Thor este fiul regelui dar pentru a urca pe tron trebuie să demonstreze că este vrednic. Se pare că principala calitate a unui rege trebuie să fie abilitatea de a evita războaiele și de a menține pacea. Pentru a învăța această lecție, Thor va fi exilat pe Pământ unde o va cunoaște pe Jane (o Natalie Portman în postura omului de știință care se simte mistuit de propriile descoperiri). Peripețiile prin care trec personajele sunt pline de umor, diferențele dintre locuitorii celor două lumi fiind evidente. Finalul lasă clar de înțeles că va urma a doua parte.

Nota mea: 7