Category Archives: Comedie

Vai e Vem (2003, João César Monteiro)

De obicei, înainte de ploaie, aerul are un parfum specific, norii sunt tăcuți și grei, anunțînd evenimentul ce stă să cadă.
Controversatul regizor portughez, João César Monteiro, reușește să redea, într-o notă similară, schimbările subtile dintre zile, într-o încercare de a descrie propriile stări sufletești.
Răsăritul soarelui este un eveniment sărbătorit și privit mereu cu alți ochi, mai ales când omul se apropie de sfârșitul unei lungi călătorii. Mai exact, domnul João Vuvu (interpretat de însuși Monteiro), un alter-ego melancolic, rebel și singur. Asta pentru că omul care rămâne mereu fidel sie însuși, riscă să se îndepărteze de ceilalți, deconectîndu-se de mulțime.

Îl vedem cum se plimbă în fiecare zi cu autobuzul 100 și interacționeză din când în când cu lumea. Apoi se retrage din societate, contemplînd simplitatea fiecărui moment, pe o bancă, în parc. Autobuzul este mereu în mișcare, pare să nu conteze prea mult unde-l duce. Sunt savurate momentele dintre plecare și sosire.
Deși este văduv și pensionar, are un fiu, undeva prin lume. Locuiește singur și pare să nu simtă decât nevoia unei femei care să-i aducă o rază de soare, după ce șterge bine geamul. Așa că dă un anunț și găsește o femeie de serviciu: Adriana. O alege după criteriul purității pe care o emană ochii fetei, nicidecum după citirea CV-ului.

Cadrele lente ajută privitorul să creeze conexiuni între obiectele din jur și replici. Asta pentru că filmul poate fi simțit ca o piesă de teatru, în care acțiunea abundă în… dialoguri filosofice timp de 2 ore și 55 de minute!
Ușa se deschide pentru a primi fata în casă. Apoi se face întuneric și nu mai știm ce se întâmplă dincolo de acest obstacol, în cealaltă lume. Cămașa care nu poate fi călcată, se aruncă pe geam. Nu mai avem nevoie de haine. Bătrânul, cu trupul său firav, curăță podeaua într-un mod aproape simbolic: alți oameni nu pot să spele ceea ce el a murdărit. Nu se vede nicio pată pe covor.
Vai e Vem (Vino și Pleacă) este ultimul film regizat de Monteiro, un testament vizual, o moarte anunțată, în care sunt prezentate aventurile filosofico-erotice ale domnului Vuvu (regizorul s-a stins la câteva luni după filmări).

Sunt atinse câteva subiecte delicate și regizorul alege să le scoată din ramă, ca și cum ar fi tablouri cu poezii audio.
Problema vieții pornește de la Adam și Eva, amândoi pedepsiți să trăiască. Sinuciderea nu este o soluție, omul trebuie să-și asume toate responsabilitățile, aliniat cu filosofia de viață. Atunci când propriul fiu devine un răufăcător, i se întoarce spatele. Moralitatea este pe cale de dispariție. Intelectualul simte rușinea întregii societăți pe propria piele. Dorința omului de a se întoarce în Rai este imposibilă într-o lume materială. Bătrânii nu trebuie să se stingă la azil, pot fi independenți.
Sunt doar o parte din temele dezbătute și fiecare așezare pe bancă are loc într-un moment diferit al zilei, până când autobuzul se golește și se face întuneric afară.

Vai e Vem este un film cu care artistul își ia la revedere de la oameni cu o atitudine rebelă, sfidînd orice frică. Lasă senzația că întreaga viață se află în ochii omului, iar împietrirea unei priviri poate să fie doar începutul unui sfârșit. Un film original, ce nu te va lăsa impasibil, cu scene care te vor bântui pentru mult timp. Nerecomandat pudicilor!

vai

Advertisements

Once Upon a Time… in Hollywood (2019, Quentin Tarantino)

Cel de-al nouălea film a lui Quentin Tarantino, Once Upon a Time… in Hollywood, se vrea a fi penultimul din cariera regizorului american. După succese precum Pulp Fiction, Inglourious Basterds și Django Unchained, spectatorul va avea anumite aștepări de la această peliculă. Va reuși să aibă un impact similar? Poate pentru că regizorul a vrut, de-a lungul timpului, să creeze brand-ul Tarantino, cu standarde înalte: originalitate și cei mai talentați actori pe același platou de filmare. Ei au fost o dată ca niciodată faimoși.

Pornind de la un caz real, inspirat din viața actriței Sharon Tate (Margot Robbie), regizorul își permite să rescrie istoria după bunul plac. Asta pentru că Sharon a fost ucisă în august 1969 de un grup de hippie iar evenimentul cu pricina a șocat lumea Hollywood-ului.
Totodată este creat personajul Rick Dalton (Leonardo di Caprio) ce vorbește despre carieră și încercările prin care trece actorul. Pe scenă dar și în spatele ei. Rick a devenit faimos în urma rolurilor sale din filme western. Totuși, un actor talentat trebuie să fie un fel de cameleon, capabil să primească roluri cât mai diferite, să se adapteze în orice circumstanțe. Există o modă și în lumea filmelor iar actorii trebuie să țină pasul cu tendințele. Este pomenit regizorul Roman Polanski (Rafal Zawierucha) ca exemplu de succes din noul val. Chiar dacă acțiunea are loc spre sfârșitul anilor ’60, problema este actuală. Trenul inspirației se poate opri la un moment dat.

Rick duce mai multe responsabilități. Dublura lui, Cliff Booth (Brad Pitt) are un loc de muncă atâta timp cât Rick primește mai multe roluri. Cliff este totodată șoferul loial, ce-l însoțește pe Rick peste tot și încearcă să-l consoleze atunci când este cazul. Ei sunt chiar prieteni și urmăresc anumite emisiuni tv împreună.

Filmul nu are un fir narativ propriu-zis. Vedem o zi din viața fiecărui personaj, pe alocuri palpitantă, uneori banală. Viețile li se încrucișează mai mult sau mai puțin.
Rick poate să uite câteva replici și, de rușine, să simtă că a căzut cerul pe el. Se va mustra singur până când va deveni mai bun ca ieri. Efortul îi va fi răsplătit cu complimente.
Șoferul poate să hrănească un câine cu mare stil. Sau poate să se urce pe acoperiș să verifice antena, cu nonșalanța unui model ce face reclamă la țigări. Tot el (Cliff) se va bate cu Bruce Lee.
Sharon va găsi plăcere în a viziona filmul ce rulează la cinema. Joacă și ea în film! O mică paranteză. Tarantino a povestit presei că a cerut să intre gratuit, ca spectator, la unul din filmele sale de debut. Era cu prietena lui și a vrut s-o impresioneze. Așadar, scena cu Sharon vizionînd propriul rol, are un punct de pornire din viața reală.

De altfel, coloana sonoră, anumite replici și piese vestimentare, plimbările cu mașina, reconstruiesc amintirile lui Tarantino despre Los Angeles, pe când regizorul avea numai șase ani. Pe atunci muzica se asculta la radio, cu volumul la maxim, în mașină sau acasă. Când venea momentul reclamelor, oamenii vorbeau mai tare, peste ele, dar nu le opreau. Muzica se asculta cap-coadă, fără a schimba posturile de radio din două-n două secunde. Firmele luminoase se aprindeau seara, când începeau spectacolele. Există o anumită nostalgie în aceste plimbări cu mașina, ascultând hit-urile copilăriei. Ele au însemnătate pentru Tarantino și probabil că-l vor lăsa rece pe spectatorul anilor 2019. Sau poate că-l vor face curios.

Este prima dată când Di Caprio și Pitt apar împreună într-un film. Acesta poate fi un motiv independent pentru a merge la cinema (pentru unii). Și dacă ei nu sunt de ajuns, spectatorul va fi cu siguranță impresionat de prestația lui Al Pacino. Avem totodată ocazia să ne luăm la revedere de la Luke Perry. Merită menționat un alt nume de care vom auzi cu siguranță, pe viitor, Julia Butters, în rolul micuței actrițe.
Se pare că aceiași actori (Leo și Brad) vor fi prezenți și-n al zecelea film iar asta nu poate decât să mă bucure.

Finalul va stârni cu siguranță reacții adverse. În sala de cinema unii oameni râdeau în hohote, în timp ce alții strigau îngroziți. Tarantino stârnește sentimente contradictorii, îmbinînd umorul cu tragicul, în stilul lui caracteristic. Poate că de această dată nu am mai văzut așa mult sânge (Kill Bill ca punct de referință) dar limbajul este, în continuare, colorat. Un film ce merită văzut pentru ciudățeniile lui, pentru prestația actorilor și coloana sonoră. Toate îmbinate cu măiestrie.

once

credit foto

Kung Fu Panda 3

A treia serie cu panda și maeștri ai kung fu-ului este o animație efervescentă, capabilă să binedispună toate categoriile de cinefili. Realizată într-un ritm alert, ca o supă fiartă la foc iute, reușește să dărâme mitul ciorbei reîncălzite care spune că prima porție este mai gustoasă și, implicit, proaspătă iar restul sunt de umplutură.

Printre vocile melodioase, simpatice sau haioase, merită menționați Angelina Jolie – tigroaica cea înțeleaptă, Jack Black – Master Po sau Dragonul Războinic, Jackie Chan – maestrul Maimuță, Jean-Claude Van Damme – maestrul Croc, etc.

Nici nu se putea o potrivire mai mare în atribuirea vocilor personajelor. Mă gândesc la Po și Jack – ambii rotunjori de felul lor iar Angelina emană senzualitate chiar și atunci când n-o vezi. Personajele sunt pline de viață iar asta contează cel mai mult într-o născocire de acest gen.

Alternarea glumelor cu momentele de tâlc aplică un zambet constant pe chipul spectatorului, pe tot parcursul celor 95 de minute. Adică suficient timp cât să amuzi adultul și totodată să nu plictisești publicul-țintă, copilul dornic să se scufunde în lumea basmului.

Și pentru că nu era de ajuns, coloana sonoră, semnată de Hans Zimmer, săvârșește acțiunea. Per total, mix-ul de voie bună, lecții de umanitate explicate pe înțelesul tuturor și dinamismul parcă rupt din filmele lui Tarantino, dau un aer jovial animației.

Nota mea: 8.50

kung-fu-panda-3-2

credit foto

Memories of Murder (2003, Joon-ho Bong)

Filmele cu criminali în serie și prinderea făptașului au ca ingrediente de bază misterul și fascinația omului în fața aparențelor. Adică, violatorul care-și ucide victimele – și cine știe ce gândește în acel moment – arată ca un om normal. Pare un om obișnuit. El poate locui în cartier cu tine, treceți unul pe lângă celălalt la supermarket sau îl vezi când îi cade lanțul la bicicletă.

Prin 1986 nu erau foarte multe biciclete în Coreea de Sud. Mașinile mergeau împinse cu nervi și sudoarea a trei mușchiuloși, polițiștii plantau probe ca să aibă satisfacția victoriei iar străzile erau pavate cu buruieni. Criminalul în serie nu putea să stea în mijlocul drumului și să-și exprime dorința de a viola. Victima era capturată în stilul liliacului melancolic. Afară trebuia să fie întuneric, să plouă iar fata să poarte ceva roșu. Eventual o umbrelă roșie.

Asta s-a întâmplat timp de aproape cinci ani, filmul fiind inspirat dintr-un caz real. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă era secetă, ieșeau la pensie cu toții? Se pare că în cinci ani detectivii și polițiștii au întors un cub Rubik fără sorți de izbândă. Numărul de suspecți creștea direct proporțional cu dorința de a-l prinde pe nemernic. Și așa stă spectatorul timp de două ore și zece minute, dornic să afle cine este acest criminal în serie care sugrumă victimele cu lenjeria lor intimă.

De altfel, pe Youtube – unde am văzionat filmul, comentatorii sunt dezamăgiți că nu au înțeles cine era omul cu pricina, prea isteț pentru vremurile acelea. Aș zice ca personajul respectiv era un rebel care nu iubea legea. Spectatorul primește acest indiciu când unul dintre suspecți afirmă că nu va accepta să fie torturat. Prea puțin contează ce scria pe buletinul lui de identitate. Important era că poliția era depășită de evenimente iar criminalul avea un neuron în plus. Sau poate avea doar noroc, ținând cont că probele trebuiau trimise în America, țara tuturor posibilităților, și veneau de acolo concludente ca în prima zi.

Memories of Murder este o combinație reușită între nostalgie, umor de situație și dramă. Nostalgia vine din partea detectivului care a investit toate resursele într-un caz alunecos. Criminalul trece în continuare pe lângă tine în supermarket și probabil doar și-a schimbat pasiunile. Apoi, nu ai cum să nu zâmbești când vezi pentru ce se bat doi polițiști când țara arde. Se pare că i-a plăcut și lui Tarantino din moment ce l-a inclus într-un top 20.

Nota mea: 7

Guardians of the Galaxy (2014, James Gunn)

Am știut că o să-mi placă gardienii încă de când am văzut trailer-ul. Avea cam toate ingredientele unui feel good movie: personaje simpatice, replici coapte bine, un scenariu oarecum văzut și-n alte filme dar adaptat cu ironie (conflicte intergalactice și dorința de putere supremă în detrimentul planetei).

Pe scurt, Peter (interpretat de Chris Pratt, cunoscut pentru rolul principal din Her) fură un glob periculos (ce se dovedește a fi piatra infinitului), râvnit de toți deținătorii de tron și sceptru din univers. Ba pe listă ar mai intra și deținătorii de arme atotștiutoare, temuți din acest motiv. Urmăririle vor fi cu multe răturnări de situație. Lui Peter i se vor alătura inițialii adversari: Gamora – femeia instruită să lupte, un raton inteligent și cu simțul umorului (vocea lui Bradley Cooper), un umanoid în formă de copac (vocea lui Vin Diesel) și Drax – Dave Bautista, luptător de wrestling în viața reală.

Fiecare dintre cei cinci are șarmul său. Peter nu se desparte de walkman-ul său nici măcar atunci când este în misiune. Gamora este suspicioasă dar sensibilă. Ratonul Rocket știe să creeze planuri minuțioase de evadare. Groot nu știe să vorbească dar este atent la nevoile celorlalți. Drax învață că ura se poate transforma în pace, dacă știi să-ți direcționezi sentimentele.

Câteva replici chiar merită menționate. Restul trebuie văzut!

Nota mea: 8

guardians of galaxy

Gamora: I’m a warrior, an assassin. I don’t dance.

Peter Quill: Really? Well, on my planet, we have a legend about people like you. It’s called Footloose. And in it, a great hero, named Kevin Bacon, teaches an entire city full of people with sticks up their butts that, dancing, well, is the greatest thing there is.

Gamora: …Who put the sticks up their butts?

***

Peter Quill: [about Gamora] She betrayed Ronan, he’s coming for her. That’s when you…

[draws his finger across his throat in a cutthroat gesture]

Drax the Destroyer: …Why would I want to put my finger on his throat?

***

Rocket Raccoon: Why would you want to save the galaxy?

Peter Quill: Because I’m one of the idiots who live there!

 

Brazil, locul unde fantezia se fredonează ca un cântec

În 1985, când apărea Brazil, tehnologia mocnea de idei ce urmau să fie aplicate. Terry Gilliam exploatează un posibil viitor unde mașinile și birocrația vor înlocui ingeniozitatea omului la locul de muncă și nu numai. Subiectul a mai fost atacat și de alții (primul exemplu care-mi vine în minte este Odiseea Spațială a lui Kubrick, unde se pleacă de la o idee și se duce până la extrema ei) însă Brazil este presărat cu satiră și umor, în stilul lui Gilliam (vezi seria Monty Python).

Personajul principal, Sam (interpretat de actorul englez Johnatan Pryce) trăiește undeva la granița dintre realitate și ficțiune. Este un om organizat, încorsetat de societate și regulile ei. Asta nu-l împiedică să aibă sclipiri de geniu, reacții firești oricărui individ care-și pune mintea la contribuție și nu consumă ideile pe tavă, servite de X sau Y.

Sam are un vis care nu-i dă pace: se vede salvatorul unei prințese blonde. Într-o zi își întâlnește visul: prințesa era îmbrăcată în salopetă, tunsă băiețește, avea o țigară în colțul gurii și conducea un camion. De aici nu mai are stare, vrea să o convingă de sentimentele nobile care-i cresc în inimă ca niște rădăcini de flori nemuritoare.

Filmul abundă în scene sarcastice (cabluri care se umflă, mașinării care-și bagă nasul peste tot, instalatori care apar din senin – hop și un Robert de Niro, așa cum nu l-ai mai văzut până acum) dar nu uită să te introducă în lumea fanteziei, acolo unde totul este posibil. Aproape totul! Până și-n basme apar balauri cu care trebuie să te lupți pentru a obține premiul cel mare.

Pentru cei care vor un film imprevizibil, care te face să râzi în hohote, Brazil este alegerea perfectă. Nu spun că te va binedispune într-un hal fără de hal. Pe ici, pe colo, poate să pară o șaradă incompletă, avangardistă, cu pretenții de film de geniu neînțeles. Dar, depinde de gusturi și de așteptări.

Nota mea: 7.50

Blue Jasmine, anonima cu pretenții de prințesă

Cred că am amânat vreo două luni vizionarea celui mai recent film a lui Woody Allen. Văzând numai trailer-ul, îmi părea o poveste obosită, banală, cu multă vorbăraie fără sens. Singura atracție erau personajele simpatico-nervoase, cu care regizorul ne-a obișnuit de-a lungul anilor. Și, surpriză, e mai mult de-atât! În rolul lui Jasmine, Cate Blanchett te lasă cu un singur cuvânt pe buze: bravo! Povestea ei este un episod ce poate fi rupt din orice societate aristocrată, unde aerul de superioritate este semnătura omului care vrea să iasă în evidență cu ceva. Succesul lui Jasmine pornește de la mentalitatea:

But that’s all history boys, I met someone, I’m a new person.

Woody Allen are curajul de a vorbi despre femeile care mizează pe frumusețe și minciunele pentru a se îmbogăți. Vorbește despre acele femei cu statut social ce poate fi pus sub semnul întrebării în orice moment. Pentru Jasmine contează pe cine cunoști, nu cine ești cu adevărat! Adevărul este ignorat din răsputeri, chiar dacă stârnește grave procese de conștiință. Pentru unii oameni, aparențele reprezintă un stil de viață. Atunci când cineva pune degetul pe rană, adevărul nu mai poate fi ascuns.

Folosind comparațiile, regizorul împarte taberele. Nu spune așa da – așa nu ! Pur și simplu subliniază contrastul dintre alegeri și consecințe. Jasmine este femeia bogată și stilată, mândră de realizările altuia. Soțul ei are câteva afaceri dubioase dar știe să-i cumpere bijuterii în timp ce o înșeală cu cine nimerește. Sora lui Jasmine trăiește cu un bărbat simplu, un mecanic ce miroase a vaselină și spune verde în față celor pe care nu-i suportă. Cele două lumi (bogații cu săracii) intră în contact în momentul în care Jasmine este la ananghie și are nevoie de ajutorul surorii. Firul narativ, șerpuit, cu flash-uri trecut-prezent, te ține captiv de la început și până la sfârșit. Vrei să știi de ce-urile personajelor iar ele îți sunt dezvăluite progresiv.

Finalul mi s-a părut puțin exagerat. Oamenii ca Jasmine par puternici din exterior, capabili să se agațe mereu de câte o soluție-minune. Se pare că lupta pentru salvarea aparențelor poate fi epuizantă. De fapt, când cineva vorbește singur, ori a băut prea mult, ori se află într-o altă lume.

Nota mea: 8