Category Archives: Comedie

Kung Fu Panda 3

A treia serie cu panda și maeștri ai kung fu-ului este o animație efervescentă, capabilă să binedispună toate categoriile de cinefili. Realizată într-un ritm alert, ca o supă fiartă la foc iute, reușește să dărâme mitul ciorbei reîncălzite care spune că prima porție este mai gustoasă și, implicit, proaspătă iar restul sunt de umplutură.

Printre vocile melodioase, simpatice sau haioase, merită menționați Angelina Jolie – tigroaica cea înțeleaptă, Jack Black – Master Po sau Dragonul Războinic, Jackie Chan – maestrul Maimuță, Jean-Claude Van Damme – maestrul Croc, etc.

Nici nu se putea o potrivire mai mare în atribuirea vocilor personajelor. Mă gândesc la Po și Jack – ambii rotunjori de felul lor iar Angelina emană senzualitate chiar și atunci când n-o vezi. Personajele sunt pline de viață iar asta contează cel mai mult într-o născocire de acest gen.

Alternarea glumelor cu momentele de tâlc aplică un zambet constant pe chipul spectatorului, pe tot parcursul celor 95 de minute. Adică suficient timp cât să amuzi adultul și totodată să nu plictisești publicul-țintă, copilul dornic să se scufunde în lumea basmului.

Și pentru că nu era de ajuns, coloana sonoră, semnată de Hans Zimmer, săvârșește acțiunea. Per total, mix-ul de voie bună, lecții de umanitate explicate pe înțelesul tuturor și dinamismul parcă rupt din filmele lui Tarantino, dau un aer jovial animației.

Nota mea: 8.50

kung-fu-panda-3-2

credit foto

Advertisements

Memories of Murder (2003, Joon-ho Bong)

Filmele cu criminali în serie și prinderea făptașului au ca ingrediente de bază misterul și fascinația omului în fața aparențelor. Adică, violatorul care-și ucide victimele – și cine știe ce gândește în acel moment – arată ca un om normal. Pare un om obișnuit. El poate locui în cartier cu tine, treceți unul pe lângă celălalt la supermarket sau îl vezi când îi cade lanțul la bicicletă.

Prin 1986 nu erau foarte multe biciclete în Coreea de Sud. Mașinile mergeau împinse cu nervi și sudoarea a trei mușchiuloși, polițiștii plantau probe ca să aibă satisfacția victoriei iar străzile erau pavate cu buruieni. Criminalul în serie nu putea să stea în mijlocul drumului și să-și exprime dorința de a viola. Victima era capturată în stilul liliacului melancolic. Afară trebuia să fie întuneric, să plouă iar fata să poarte ceva roșu. Eventual o umbrelă roșie.

Asta s-a întâmplat timp de aproape cinci ani, filmul fiind inspirat dintr-un caz real. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă era secetă, ieșeau la pensie cu toții? Se pare că în cinci ani detectivii și polițiștii au întors un cub Rubik fără sorți de izbândă. Numărul de suspecți creștea direct proporțional cu dorința de a-l prinde pe nemernic. Și așa stă spectatorul timp de două ore și zece minute, dornic să afle cine este acest criminal în serie care sugrumă victimele cu lenjeria lor intimă.

De altfel, pe Youtube – unde am văzionat filmul, comentatorii sunt dezamăgiți că nu au înțeles cine era omul cu pricina, prea isteț pentru vremurile acelea. Aș zice ca personajul respectiv era un rebel care nu iubea legea. Spectatorul primește acest indiciu când unul dintre suspecți afirmă că nu va accepta să fie torturat. Prea puțin contează ce scria pe buletinul lui de identitate. Important era că poliția era depășită de evenimente iar criminalul avea un neuron în plus. Sau poate avea doar noroc, ținând cont că probele trebuiau trimise în America, țara tuturor posibilităților, și veneau de acolo concludente ca în prima zi.

Memories of Murder este o combinație reușită între nostalgie, umor de situație și dramă. Nostalgia vine din partea detectivului care a investit toate resursele într-un caz alunecos. Criminalul trece în continuare pe lângă tine în supermarket și probabil doar și-a schimbat pasiunile. Apoi, nu ai cum să nu zâmbești când vezi pentru ce se bat doi polițiști când țara arde. Se pare că i-a plăcut și lui Tarantino din moment ce l-a inclus într-un top 20.

Nota mea: 7

Guardians of the Galaxy (2014, James Gunn)

Am știut că o să-mi placă gardienii încă de când am văzut trailer-ul. Avea cam toate ingredientele unui feel good movie: personaje simpatice, replici coapte bine, un scenariu oarecum văzut și-n alte filme dar adaptat cu ironie (conflicte intergalactice și dorința de putere supremă în detrimentul planetei).

Pe scurt, Peter (interpretat de Chris Pratt, cunoscut pentru rolul principal din Her) fură un glob periculos (ce se dovedește a fi piatra infinitului), râvnit de toți deținătorii de tron și sceptru din univers. Ba pe listă ar mai intra și deținătorii de arme atotștiutoare, temuți din acest motiv. Urmăririle vor fi cu multe răturnări de situație. Lui Peter i se vor alătura inițialii adversari: Gamora – femeia instruită să lupte, un raton inteligent și cu simțul umorului (vocea lui Bradley Cooper), un umanoid în formă de copac (vocea lui Vin Diesel) și Drax – Dave Bautista, luptător de wrestling în viața reală.

Fiecare dintre cei cinci are șarmul său. Peter nu se desparte de walkman-ul său nici măcar atunci când este în misiune. Gamora este suspicioasă dar sensibilă. Ratonul Rocket știe să creeze planuri minuțioase de evadare. Groot nu știe să vorbească dar este atent la nevoile celorlalți. Drax învață că ura se poate transforma în pace, dacă știi să-ți direcționezi sentimentele.

Câteva replici chiar merită menționate. Restul trebuie văzut!

Nota mea: 8

guardians of galaxy

Gamora: I’m a warrior, an assassin. I don’t dance.

Peter Quill: Really? Well, on my planet, we have a legend about people like you. It’s called Footloose. And in it, a great hero, named Kevin Bacon, teaches an entire city full of people with sticks up their butts that, dancing, well, is the greatest thing there is.

Gamora: …Who put the sticks up their butts?

***

Peter Quill: [about Gamora] She betrayed Ronan, he’s coming for her. That’s when you…

[draws his finger across his throat in a cutthroat gesture]

Drax the Destroyer: …Why would I want to put my finger on his throat?

***

Rocket Raccoon: Why would you want to save the galaxy?

Peter Quill: Because I’m one of the idiots who live there!

 

Brazil, locul unde fantezia se fredonează ca un cântec

În 1985, când apărea Brazil, tehnologia mocnea de idei ce urmau să fie aplicate. Terry Gilliam exploatează un posibil viitor unde mașinile și birocrația vor înlocui ingeniozitatea omului la locul de muncă și nu numai. Subiectul a mai fost atacat și de alții (primul exemplu care-mi vine în minte este Odiseea Spațială a lui Kubrick, unde se pleacă de la o idee și se duce până la extrema ei) însă Brazil este presărat cu satiră și umor, în stilul lui Gilliam (vezi seria Monty Python).

Personajul principal, Sam (interpretat de actorul englez Johnatan Pryce) trăiește undeva la granița dintre realitate și ficțiune. Este un om organizat, încorsetat de societate și regulile ei. Asta nu-l împiedică să aibă sclipiri de geniu, reacții firești oricărui individ care-și pune mintea la contribuție și nu consumă ideile pe tavă, servite de X sau Y.

Sam are un vis care nu-i dă pace: se vede salvatorul unei prințese blonde. Într-o zi își întâlnește visul: prințesa era îmbrăcată în salopetă, tunsă băiețește, avea o țigară în colțul gurii și conducea un camion. De aici nu mai are stare, vrea să o convingă de sentimentele nobile care-i cresc în inimă ca niște rădăcini de flori nemuritoare.

Filmul abundă în scene sarcastice (cabluri care se umflă, mașinării care-și bagă nasul peste tot, instalatori care apar din senin – hop și un Robert de Niro, așa cum nu l-ai mai văzut până acum) dar nu uită să te introducă în lumea fanteziei, acolo unde totul este posibil. Aproape totul! Până și-n basme apar balauri cu care trebuie să te lupți pentru a obține premiul cel mare.

Pentru cei care vor un film imprevizibil, care te face să râzi în hohote, Brazil este alegerea perfectă. Nu spun că te va binedispune într-un hal fără de hal. Pe ici, pe colo, poate să pară o șaradă incompletă, avangardistă, cu pretenții de film de geniu neînțeles. Dar, depinde de gusturi și de așteptări.

Nota mea: 7.50

Blue Jasmine, anonima cu pretenții de prințesă

Cred că am amânat vreo două luni vizionarea celui mai recent film a lui Woody Allen. Văzând numai trailer-ul, îmi părea o poveste obosită, banală, cu multă vorbăraie fără sens. Singura atracție erau personajele simpatico-nervoase, cu care regizorul ne-a obișnuit de-a lungul anilor. Și, surpriză, e mai mult de-atât! În rolul lui Jasmine, Cate Blanchett te lasă cu un singur cuvânt pe buze: bravo! Povestea ei este un episod ce poate fi rupt din orice societate aristocrată, unde aerul de superioritate este semnătura omului care vrea să iasă în evidență cu ceva. Succesul lui Jasmine pornește de la mentalitatea:

But that’s all history boys, I met someone, I’m a new person.

Woody Allen are curajul de a vorbi despre femeile care mizează pe frumusețe și minciunele pentru a se îmbogăți. Vorbește despre acele femei cu statut social ce poate fi pus sub semnul întrebării în orice moment. Pentru Jasmine contează pe cine cunoști, nu cine ești cu adevărat! Adevărul este ignorat din răsputeri, chiar dacă stârnește grave procese de conștiință. Pentru unii oameni, aparențele reprezintă un stil de viață. Atunci când cineva pune degetul pe rană, adevărul nu mai poate fi ascuns.

Folosind comparațiile, regizorul împarte taberele. Nu spune așa da – așa nu ! Pur și simplu subliniază contrastul dintre alegeri și consecințe. Jasmine este femeia bogată și stilată, mândră de realizările altuia. Soțul ei are câteva afaceri dubioase dar știe să-i cumpere bijuterii în timp ce o înșeală cu cine nimerește. Sora lui Jasmine trăiește cu un bărbat simplu, un mecanic ce miroase a vaselină și spune verde în față celor pe care nu-i suportă. Cele două lumi (bogații cu săracii) intră în contact în momentul în care Jasmine este la ananghie și are nevoie de ajutorul surorii. Firul narativ, șerpuit, cu flash-uri trecut-prezent, te ține captiv de la început și până la sfârșit. Vrei să știi de ce-urile personajelor iar ele îți sunt dezvăluite progresiv.

Finalul mi s-a părut puțin exagerat. Oamenii ca Jasmine par puternici din exterior, capabili să se agațe mereu de câte o soluție-minune. Se pare că lupta pentru salvarea aparențelor poate fi epuizantă. De fapt, când cineva vorbește singur, ori a băut prea mult, ori se află într-o altă lume.

Nota mea: 8

La macchina ammazzacattivi sau hai că-ți vin eu de hac! (1952, Roberto Rossellini)

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să-i aud pe cei din jur rostind cu voce tare cum i-ar pedepsi pe cei care fac umbră pământului degeaba. Unii cică ar merita duși, cu toate neamurile lor, pe insule pustii, alții să primească bombe cadou. În mod ciudat, se întâmplă ca anumite persoane să scape de justiție și de alte forme de restabilire a dreptății. Ei continuă să facă ceea ce știu mai bine, fără să fie vreodată prinși sau pedepsiți. Câte-unul vede dar are mâinile legate sau nu este auzit. Cine trebuie să ia atitudine?

La macchina ammazzacattivi este un biet aparat foto care pune pe pauză omul cel rău. Pedepsitul dispare brusc din poveste. Se pare că Celestino (hmm, ce nume predestinat), un fotograf cu virtuți nepătate, descoperă că poate reinventa legea. Ok, ce faci când ai puterea în mâinile tale? De multe ori puterea este confundată cu banii. Oamenii se asociază pentru a obține diverse avantaje (cuplul Romeo și Julieta din film, iubire cu năbădăi până la deschiderea testamentului bunicii), italienii vor să deschidă un hotel mare pe plajă dar au nevoie de americani (se deschid brusc porțile ospitalității). Din fericire, puterea lui Celestino este una morală, aducătoare de soluții temporare. Nu este ușor să ții frâiele dreptății, mintea îți poate fi încețoșată de furie.

Personajele lui Rossellini par a fi cuprinse de lăcomie și sunt animate de judecăți subiective. Fiecare are câte o definiție pentru ceea ce înseamnă corectitudine, dreptate, adevăr. Culmea este că definițiile sunt ca cele 49 de numere de la loto: niciun număr nu este egal cu celelalte.

Celestino vrea să curețe satul de oamenii cei răi dar va descoperi alte necunoscute. Ce înseamnă rău de fapt; poate fi anulat făcînd măcar o faptă bună? Care este limita dintre bine și rău? Înainte de a lua o decizie, este bine să te gândești de trei ori, spune regizorul. Aș zice că anumite situații se cer etichetate și ștampilate dar deciziile radicale dau greutate responsabilităților. Ceea ce ai semănat, vei culege – vorba proverbului.

Nota mea: 7.50

American Hustle sau arta supraviețuirii

Românii au tradus hustle cu substantivul țeapă. Nu puteau să-i zică șmecherie, povestea este complexă, construită progresiv. Nu puteau să-i zică nici hoție, sună banal, ca și cum am vorbi despre amatori care fură lănțișoare de aur la colțul străzii.

Filmul e ca un bulgăre de zăpadă ce cade la vale, căpătând proporții prin coloristica personajelor și abia apoi prin intrigă. Îmi aduce aminte, puțin, de The Usual Suspects. Asta pentru că finalul te lasă surprins, cumva bucuros că ai fost părtaș la tot scenariul.

American Hustle te atrage cu distribuția strălucitoare. Avem câțiva actori talentați, care sunt chiar acum pe val. Or fi și la surf, tot în acest moment. Încep cu Bradley Cooper, văzut în ultima vreme numai în roluri complexe (Silver Linings Playbook, The Place Beyond the Pines, Limitless, etc.)

Personajul lui, DiMaso, reușește să fie ambițios și determinat în obținerea recunoașterii sociale. El luptă pentru a ajunge în lumina reflectoarelor. E ca și cum și-ar dori să prindă peștișorul de aur, ținând cont că o dată s-ar putea să ai noroc, a doua oară te poți înșela în privința algoritmului ce te-a dus către succes. El oscilează între carieră și iubirea pentru Sidney (numită și Lady Edith, de dragul artei). Dar poate că exagerez numind-o iubire, chiar dacă DiMaso folosește singur aceste cuvinte. Ar putea să le pronunțe ca pe-o formulă magică, menită să o arunce pe Sidney în brațele sale. Oricum, este schimbat față de toate celelalte roluri din trecut. Blondul cu ochi spălăciți are părul creț și pare creol.

Regizorul reușește să ne transpună bine în atmosfera anilor 70, când pantalonii evazați și părul vâlvoi erau la modă. De fapt, părul este foarte important. Avem ca punct de pornire ritualul lui Christian Bayle, în scena inițială. Cumva ar vrea să spună că aparențele înșeală. Este de nerecunoscut așa cum ni-l prezintă regizorul. Se pare că Bayle intră cu totul în pielea personajelor sale. Dacă este nevoie, slăbește sau se îngrașă. Personajul Irving este convingător. Reușim să-i înțelegem dualitatea sentimentelor. Este atras de Sidney pentru că exact acasă lipsea femeia inteligentă, care să-l completeze. Ambele femei din viața lui (Sidney – o Amy Adams cu decolteuri adânci, sigură pe ea și Rosalyn – casnică, guralivă , obsedată de unghii dar plină de personalitate) îl fac să înțeleagă ce prețuiește cu adevărat.

Filmul este bun tocmai datorită acestei distribuții dar și pentru faptul că s-a luat una bucată de caz real (ca punct de plecare) și s-a împletit mai departe un scenariu care să stea în picioare până la finalul celor 138 de minute. M-am întors de câteva ori, pe toate părțile, semn că filmul era destul de lunguț, dar a meritat, din plin, toată atenția.

Nota mea: 8.50