Category Archives: Dramă

Shoplifters (2018, Hirokazu Kore-eda)

Câștigătorul Palme d’Or-ului din 2018, Shoplifters, prezintă o familie mai puțin ortodoxă.

Osamu și Shota, aparent tată și fiu, pretind că vor să cumpere ceea ce într-un final ajung să-și însușească. Nu creez un joc cu litera ș, familia lor se numește chiar Shibata (tradus perie de lemn, câmp de orez). Cei doi au un anumit ritual, un fel de hocus-pocus al degetelor, prin care fură mici bunuri din magazine, urmând fiecare anumite crezuri în același proces. Cel mare atât știe să facă, cel mic spune că bunurile etalate, care nu aparțin încă nimănui, pot fi împrumutate cu nevinovăție, fără a duce pe nimeni la sapă de lemn.

Pe drumul spre casă, victorioși, după o vizită la magazin, o adoptă pe Yuri, o fetiță speriată ce părea să se fi rătăcit sau poate chiar să fi fugit de acasă. Familia lor capătă încă un membru, fără prea multe polemici. Par să se înțeleagă bine: bunică, nepoată, un cuplu și doi copii. Toate categoriile de vârstă, sub același acoperiș.

Nu ne sunt dezvăluite legăturile dintre ei. Vedem doar că ezită să-și spună tată, mamă, soră, etc.  Uniți de circumstanțe, sărăcia fiind numitorul comun, între ei există un fel de armonie specifică oamenilor ce se cunosc foarte bine. Casa lor este mică și aglomerată, fără spații care să ofere intimitate. Asta nu pare să deranjeze pe nimeni, împart toate bunurile cu nonșalanță și zambesc unul altuia cu seninătate.

Filmul impresionează exact din împletirea duioșiei cu drama. Par să se fi ales unii pe alții, fără resentimente. Atunci când te naști într-o familie, însă, acel eveniment nu este o alegere. Personajele ne sunt prezentate prin ochiul puștiului, Shota. Deși abia poartă discuții sensibile cu tatăl despre primele semne ale pubertății, pare să înțeleagă complexitatea actelor sale. Furtul, oricât de mic, este o responsabilitate și nu durează mult până când copilul începe să se întrebe care este limita bunului simț. Astfel declanșează un lanț de evenimente, cu sau fără intenție. Sunt testate legăturile dintre toți membrii familiei, se atribuie funcții și apoi se dau înapoi titulaturi. Ce-i unește cu adevărat? Poate fi o femeie numită mamă doar pentru că a născut un copil? Poate fi o femeie oarecare numită mamă doar pentru că merge pe stradă și copilul din dreapta ei pare fericit lângă ea, fără să se știe cine este acea femeie?

Filmul dezbate exact aceste contraste: ce înseamnă să ai o anumită funcție și ce trebuie să faci de fapt în acea situație. Teoretic, ne naștem în anumite roluri și suntem sau nu potriviți pentru ele. Filmul de față este o meditație pe marginea adevărurilor nespuse, din orice colectiv în care se înfiripă afecțiunea.

shoplifters

foto

Advertisements

Eternity and a Day (1998, Theo Angelopoulos)

Alexander este poetul care te poartă într-o călătorie filosofică prin timp, după aflarea veștii că mai are puțin de trăit. Eternitatea este analizată minuțios, pe fragmente, exact cu acele episoade ce cântăresc greu pe balanța înțelepciunii. Că deh, ajuns la vârsta pensionării, trecutul pare însorit, în timp ce prezentul este filmat într-o ceață constantă.

Fiecare amintire aparține unui anotimp, fiecare pas te poartă într-o cameră din trecut, apoi, cu seninătate, pe malul mării sau față-n față cu tine, acel tânăr fără experiență.

Scena care deschide filmul este memorabilă. Micul Alexander se furișează pe vârful degetelor din casă. E un fel de evadare din Rai. Părinții sunt nevăzuți dar zâmbitori, sunt mereu acolo, gata să pregătească masa, cu drag, în timp ce fiul fuge la scăldat. Marea se întinde în fața ochilor, oferind tot timpul din lume și o invitație la cunoaștere.

Linia orizontului are o semnificație aparte în viziunea lui Angelopoulos. Mai întâi marea se unește cu pământul, apoi mirele cu mireasa, linia gardului se topește cu imensitatea cerului, nisipul salută cerul. Oamenii sunt mereu la mijloc, parcă străpunși simbolic de aceste săgeți.

Memoria lui Alexander este fertilă, cei dragi interacționează în continuare în mintea poetului. Vocea mamei este caldă, casa părintească este primitoare, nașterea copilului adună adulții pentru a se minuna de noua viață. Toate evenimentele se derulează cu seninătate în fața spectatorului.

Prezentul este clătinat de apariția unui puști fără nume, pe care Alexander îl salvează din mâinile unor traficanți. Călătoria celor doi este sinuoasă. Adultul și copilul sunt legați unul de celălalt, fiecare cu câte o temere. Cel mic nu știe ce va urma, poetul este îngrijorat de moștenirea pe care o lasă. Oare cărțile lui vor fi de folos generațiilor următoare? Oare ar putea auzi cineva sunetul pașilor lui, ca un ecou?

Firul narativ este lent dar nu acțiunea primează ci mai degrabă reflecțiile și colecția de cuvinte. Toată viața, poetul a cumpărat câte un cuvânt de la necunoscuți, însușindu-și noi înțelesuri. Cuvintele par a fi insuficiente atunci când trebuie să scrii finalul unui poem. Sau atunci când trebuie să spui ce simți. Cuvintele îi aduc înapoi pe cei din trecut și tot ele îl ajută pe Alexander să rezolve enigmele inimii.

Un film bijuterie, de văzut într-o zi cu soare, cu păsări care cântă la geam. Neapărat.

Nota mea: 8.50

eternity-and-a-day-01

credit foto

Tangerines (2015, Zaza Urushadze)

Tangerines prezintă un segment din războiul Georgia – Abhaz din 1992. Este expusă partea filosofică a conflictului, fără a folosi degetul arătător, undeva în apropierea unor mandarini pârguiți. Într-un loc ce fusese cândva liniștit și roditor, au mai rămas doi imigranți estonieni, Ivo și Margus. Ceilalți săteni au fugit ca șoarecii de pe corabia ce se scufundă.

Rutina celor doi vecini este întreruptă de apariția subită a unor inamici. Sunt practic aruncați din senin în ogradă, ca niște grenade umane. Ambii sunt răniți și totuși dornici de luptă, cu ultimele puteri. Războiul le curge prin vene, nu au de ales. Ivo hotărăște să aibă grijă de cuplul câine-pisică, sub același acoperiș, chiar dacă cei doi vrăjmași mârâie unul la celălalt din încăperi diferite.

Ivo este un fel de ambasador al păcii în pustietate. A petrecut destul timp fără familie pentru a înțelege ce înseamnă prezența umană. Valorile s-au decantat de-a lungul anilor. Vorbele lui sunt așezate pe masă, lângă cana cu ceai fierbinte. Poți să bei fără să te frigi de morală. Cuvântul dat altui om este sfânt, este însăși coloana lui vertebrală, pe care o prețuiește și la alții. Logica lui Ivo luminează mințile celor din jur. Umorul le descrețește frunțile.

Filmul accentuează exact aceste detalii. După ce dai la o parte motivele superficiale ale unui conflict, rămâne adevărul. Comunicarea dizolvă ura. Atunci când înțelegi lumea celuilalt, războiul devine absurd. Ajutorul devine o punte ce leagă nații. Se bea pentru moarte, pentru a aduce înapoi pacea.

Nota mea: 8.50

tangerines_2015.jpg

foto

The Best Offer (2013, Giuseppe Tornatore)

Virgil Oldman este un expert capabil să facă diferența între un tablou original și un fals. E drept că nu orice ochi poate depista minciuna în artă. Intervențiile personale, de orice factură, sunt acte de creație, chiar dacă au loc în interiorul unei recreeri a creatului.

Oldman este totodată un colecționar de femei frumoase, strânse toate într-un mod șiret și egoist, într-o cameră-seif. Sunt prețioase pentru că artistul a lăsat o parte din suflet pe pânză, dar și licărul din ochiul modelului. Sentimentul este acolo, imortalizat ca o insectă într-o piatră de chihlimbar, și face ochiul privitorului de azi să se zbată.

Virgil este priceput în estimarea valorii obictelor, dar oamenii îi sunt străini și-i tratează cu răceală. Crescut fără dragoste părintească, este un sălbatic ce nu s-a îndrăgostit niciodată, chiar dacă se apropie de vârsta pensionării. Cu teama de a nu fi rănit, îi va ține pe oameni la distanță și-i va eticheta fără dar și poate. Totul până când o cunoaște pe Claire, o femeie misterioasă, ce-l momește cu diferite bucăți de puzzle, super-valoroase. Aceste bucăți vor construi o temelie șubredă, alimentată încă din start, de un combustibil nepotrivit.

De aici bătrânul începe să se transforme, fără să realizeze că de fapt a evaluat-o și pe Claire ca pe un bun de mare preț, ca și cum ar fi o femeie închisă într-un tablou. Se vede dator s-o scoată de acolo iar fantezia lui se materialiează.

Femeia pe care a văzut-o era un original sau un fals? Era cu siguranță un subiect foarte frumos, a cărui valoare poate fi estimată de n ochi. Depinde cu cine interacționează, cine o privește.

Finalul rămâne deschis, sentimentele umane sunt opere de artă. Pe de-o parte Virgil a trecut în lumea celor cu sentimente adânci, care zguduie destine. Pe de-altă parte s-a produs o rearanjare de forțe în Univers 🙂 Un diamant strălucește mai frumos la lumină decât îngropat sub pământ.

Nota mea: 8

THE-BEST-OFFER_posterfoto de aici

Youth (2015, Paolo Sorrentino)

Pe Sorrentino l-am cunoscut odată cu La Grande Belezza, peliculă pe care am adăugat-o la favorite fără ezitare. De obicei nu explorez toată filmografia regizorilor, sunt conștientă că orice artist are idei-wow și idei interesante-și-cam-atât.

În acest caz, curiozitatea mi-a fost incitată de multitudinea de elemente diferite dar convergente. Stilul flamboaiant se simte și-n Le conseguenze dell’amore, văzut din același interes (rămas aprins chiar și după vizionarea lui Youth).

Povestea pare simplă iar iubitorii filmelor de acțiune vor căsca spectaculos la dialogurile filosofice, până pe la jumătate. Mai exact, momentul în care apare Miss Univers în costumul Evei [(actrița?) Mădălina Ghenea]. Căscatul se va transforma în oprit din respirat-holbat-admirat. Există așa ceva pe lumea asta? Unul dintre actori spune că l-a văzut pe Dumnezeu!

Apar și alte nuduri în film, alineate frumos, filmate în contraplonjeu, în apă și pe uscat. Ele nu impresionează prin frumusețe ci te duc cu gândul, mai degrabă, la trecerea anilor, la degradare. Femeia cu forma de clepsidră îi face pe ceilalți să i se închine (idee dezbătută, pe alocuri, și-n Perfume – The Story of a Murderer).

Regizorul mizează pe emoție iar comunicarea este transpusă prin mii de ipostaze: vorbit prin atingeri, sunete care se înlănțuie pentru a forma cântece simple – de dragoste, țipătul femeii la orgasm, dansul care energizează corpuri. Fiecare formă de comunicare tinde spre libertate iar dorința este cea care ține sufletul în viață.

Tinerețea îți este prezentată printr-un telescop (trecut versus viitor) dar ea poate fi totodată pasiunea, acea flacără fără vârstă, riduri sau alte forme. Pasiunea nu poate fi cuprinsă decât prin trăire iar fiecare personaj din Youth încearcă s-o păstreze în viața lui, într-un fel sau altul.

Actorul se bucură de succesul fiecărei prestații – este capabil să prezinte mai multe personaje, săpînd în forul interior și scoțind la iveală sentimente. Regizorul trăiește pentru opera sa. Fotomodelul se hrănește din multitudinea de adulații primite. Dansatorul își mișcă trupul permițîndu-i muzicii să-l conducă. Alpinistul este chemat de înălțime pentru a simți libertatea. Dirijorul apreciază sunetele naturii, simplitatea.

În acest fel, pasiunea este un concert ce răsună în toate etapele vieții, cu inflexiuni artistice. Scena finală a filmului vine să demonstreze că tinerețea este de fapt abilitatea omului de a ține flacăra aprinsă până la capăt. Dirijorul împacă trecutul cu prezentul.

Nota mea: 8.50

White God (2014, Kornél Mundruczó)

În lumea celor care cuvântă, legea devine un instrument ce modelează societatea după bunul plac. Măcelarul spintecă o bovină și privește carnea ca pe un bun de consum. Rar vei vedea un vegan cu cuțitul mânjit de sânge, asta e clar.

Același măcelar, dacă și-ar exercita meseria în public, fără halat alb și fără ca oamenii să-i știe scopul/legea, cum ar fi privit? Ar trezi cu siguranță cel puțin un gram de șoc. (A se înțelege că nu oricine poate fi măcelar).

 În lumea animalelor, legile sunt reduse la esență: supraviețuire, afecțiune/relații, libertate. În timp ce oamenii au de ales, celelalte ființe își urmează instinctul atunci când vine vorba de hrană.

Cu toate acestea, omul alege după criterii bine definite (universal valabile?) cine rămâne în viață, cine intră în lesă, cine ajunge pe farfurie, etc. Interesant este că tot omul decide care câine este cu moț (deci bun de adoptat/cumpărat/expus la zoo) și care câine trebuie eutanasiat (prin lege, bineînțeles). Motivele țin de latura estetică-olfactivă sau de faptul că planeta mai are puțin și face poc! din cauza locuitorilor (numeric vorbind).

White God prezintă relațiile interumane într-o lume în care faptele devin edificatoare. Luptele cu câini și dresajul sunt fețe ale puterii. Hingherii sunt priviți ca niște măcelari în devenire. Nu avem prea multe exemple dumnezeiești în acest film. Singurul personaj care explorează latura afectivă este Lili, copilul aflat la ușa adolescenței. Odată cu pierderea animalului de companie, trece dincolo de pragul inocenței. Hagen, celălalt personaj principal (pe patru picioare, de această dată) va trece printr-un proces de transformare. Atât Lili cât și câinele Hagen, vor cunoaște prietenia și suferința cauzată de pierderea ei.

Într-un fel se aseamănă, pentru că fiecare caută  alinarea, puritatea, liniștea, comuniunea. Atunci când le sunt lezate libertățile, atât omul cât și animalul, devin sălbatici, cruzi. Muzica devine limba universală, capabilă să unească două spirite diferite.

Că tot vorbeam despre lipsa exemplelor, paradoxal, omul este singurul care poate să treacă de stările raw-instinctuale, să construiască, să îmblânzească. Nu el a inventat jocul de domino dar sarcina lui este să descopere timpul potrivit pentru a declanșa acțiuni demne de dat pălăria jos.

Ce au în comun oamenii cu animalele, dacă excludem criteriile biologice?

Tocmai pe acest detaliu mizează regizorul și reușește să sensibilizeze privitorul. Răzbunarea câinilor este doar o consecință, dacă analizăm cine atinge prima piesă de domino. Agresiunea va naște numai agresiune, furia nu va fi stăpânită niciodată cu fapte meschine.

Un film impresionant, complex, o parabolă a societății actuale cu accent pe diviziunea puterilor, pe alocuri cu scene explicite de violență. Per total, merită văzut dacă vrei ceva diferit.

Nota mea: 8

maxresdefault.jpg

 foto 

Memories of Murder (2003, Joon-ho Bong)

Filmele cu criminali în serie și prinderea făptașului au ca ingrediente de bază misterul și fascinația omului în fața aparențelor. Adică, violatorul care-și ucide victimele – și cine știe ce gândește în acel moment – arată ca un om normal. Pare un om obișnuit. El poate locui în cartier cu tine, treceți unul pe lângă celălalt la supermarket sau îl vezi când îi cade lanțul la bicicletă.

Prin 1986 nu erau foarte multe biciclete în Coreea de Sud. Mașinile mergeau împinse cu nervi și sudoarea a trei mușchiuloși, polițiștii plantau probe ca să aibă satisfacția victoriei iar străzile erau pavate cu buruieni. Criminalul în serie nu putea să stea în mijlocul drumului și să-și exprime dorința de a viola. Victima era capturată în stilul liliacului melancolic. Afară trebuia să fie întuneric, să plouă iar fata să poarte ceva roșu. Eventual o umbrelă roșie.

Asta s-a întâmplat timp de aproape cinci ani, filmul fiind inspirat dintr-un caz real. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă era secetă, ieșeau la pensie cu toții? Se pare că în cinci ani detectivii și polițiștii au întors un cub Rubik fără sorți de izbândă. Numărul de suspecți creștea direct proporțional cu dorința de a-l prinde pe nemernic. Și așa stă spectatorul timp de două ore și zece minute, dornic să afle cine este acest criminal în serie care sugrumă victimele cu lenjeria lor intimă.

De altfel, pe Youtube – unde am văzionat filmul, comentatorii sunt dezamăgiți că nu au înțeles cine era omul cu pricina, prea isteț pentru vremurile acelea. Aș zice ca personajul respectiv era un rebel care nu iubea legea. Spectatorul primește acest indiciu când unul dintre suspecți afirmă că nu va accepta să fie torturat. Prea puțin contează ce scria pe buletinul lui de identitate. Important era că poliția era depășită de evenimente iar criminalul avea un neuron în plus. Sau poate avea doar noroc, ținând cont că probele trebuiau trimise în America, țara tuturor posibilităților, și veneau de acolo concludente ca în prima zi.

Memories of Murder este o combinație reușită între nostalgie, umor de situație și dramă. Nostalgia vine din partea detectivului care a investit toate resursele într-un caz alunecos. Criminalul trece în continuare pe lângă tine în supermarket și probabil doar și-a schimbat pasiunile. Apoi, nu ai cum să nu zâmbești când vezi pentru ce se bat doi polițiști când țara arde. Se pare că i-a plăcut și lui Tarantino din moment ce l-a inclus într-un top 20.

Nota mea: 7