Category Archives: Eros

Possession (1981, Andrzej Zulawski)

Reacțiile mele pe tot parcursul filmului erau ca strigările la licitație: ăsta e cel mai dubios film văzut vreodată. Ba este cel mai caraghios. Ba este absurd. Ba nu are sens, exagerează. Până-n final când am zis: wow, mult i-a trebut să ajungă aici? Și de ce tocmai pe calea asta? Dar să nu despicăm originalitatea regizorului în patru. Omul transmite un mesaj puternic despre alienarea în cuplu, dusă chiar până la o alienare mintală. De menționat faptul că filmul a fost realizat într-o perioadă în care Zulawski se afla în plin proces de divorț.

Recunosc, nu sunt un mare fan al filmelor horror. De altfel, filmul nu poate fi încadrat în niciuna dintre categoriile tradiționale. Nu este nici călare, nici pe jos. Este doar o dramă isteață, cu ceva sânge care mânjește ecranul și pretenții de film cult. Isabelle Adjani urma să câștige în 1981 premiul Cannes pentru cea mai bună actriță.

Possession are câteva merite paradoxale. Vorbește despre îngerul și demonul dintr-un om, despre aparențe și subconștient, ideal versus real, moarte și renaștere, sacrificii.

Anna hotărăște să divorțeze de Mark. Din acel moment ieșirile ei misterioase te vor scoate din sărite și totodată îți vor alimenta curiozitatea. Mark trece printr-un amalgam de stări: disperare, neacceptare, automutilare, răzbunare, îngenunchere. Filmul te va ține într-o ceață continuă. În primă fază Anna îl înșală pe Mark cu un Guru Bivolaru, un tip cu cămașa deschisă până la buric și bronzat ca să fie la modă pentru vârsta lui. Apoi guru se împrietenește cu soțul Annei, dispărută ea știe unde.

Spectatorul va fi cu siguranță pierdut pe culoarele disperării prin care trec personajele. Dacă nu pierdut, atunci confuz sau iritat. Anna apare în două versiuni. Odată trece prin criza omului care atunci când este în punctul A vrea să fie în punctul B. Iar din punctul B înapoi la A. Această pendulare emoțională pare a fi nevoia ei de a restabili o conexiune, de a construi ceva ce s-a dărâmat cine știe cum. Credința și cu Șansa sunt într-o strânsă legătură dar numai Credința trebuie îngrijită pentru ca cealaltă să supraviețuiască. Mai exact, zice ea: What I miscarried there was sister Faith, and what was left is sister Chance. So I had to take care of my faith to protect it. A doua versiune este Anna cea blândă și iubitoare, perfectă.

Filmul merită văzut numai dacă vrei ceva nemaiîntâlnit. Este o experiență bulversantă și chiar unică iar asta-l face memorabil. În rest, dă senzația unei repetiții la o piesă de teatru în care actorii recită mecanic niște replici.

Nota mea: 6.50

This slideshow requires JavaScript.

Nymphomaniac: Vol. I + Vol. II (Lars von Trier, 2013)

Pornind de la afirmația lui Lars von Trier cum că filmul trebuie să fie ca o pietricică în pantof, Nymphomaniac este o experiență complexă. După vizionarea lui ai senzația că a trebuit să umbli fără pantofi, pe mai multe pietricele, timp de patru ore. Și nu sunt deloc pietricele încinse, în ciuda imaginilor cu sex explicit. Să nu uităm că avem în față ultima parte din Trilogia Depresiei, din care mai fac parte Antichrist și Melancholia (l-am văzut numai pe ultimul).

Nympf()maniac, privit ca un film întreg, în ciuda segmetării forțate pe volume, vorbește despre tipare psihologice impuse, ipocrizie, căutarea identității și despre plăcere – ca o extensie a sinelui cu asumarea responsabilității atunci când mergi pe drumul autodistrugerii. Desigur, pe ici pe colo, apar niște neconcordanțe și coincidențe forțate (apariția lui Jerome ca angajator, ca iubit și mai apoi ca păgubit…).

Înainte de toate, Joe nu pare a fi o nimfomană. Virginitatea este văzută ca o povară iar eliberarea de povară este memorată mecanic: 3 plus 5. Fără sentimentalisme, ca mersul pe moped. Mai apoi, provocarea este o pungă de bomboane sau capacitatea de a supune orice bărbat prin intermediul sexului? Mi-a lăsat senzația că această goană nebună nu este după plăcere ci pentru a astupa un gol imens. Una dintre scene vorbește despre singurătatea absolută resimțită de Joe încă de copil: anesteziată, pe patul de operație, se simte singură în acest Univers.

Numărul de bărbați cu care se culcă și modul în care-și organizează agenda, lasă să se întrevadă o răceală pe care nici Joe nu o înțelege. Ea nu știe spre ce se îndreaptă dar știe că trebuie să-și obțină doza. Ca orice altă dependență. Și are parte de sex, sub toate formele lui: agresiune, tandrețe, durere, orgasme multiple și pierderea lor. Toate acestea pentru a potoli o foame pe care societatea o consideră anormală. Și totuși, normalitatea poate fi cușca unui leu la circ sau savana întinsă. Ceea ce este normal pentru păianjen, nu este normal pentru muscă. Joe încearcă să se integreze în această societate rigidă dar înțelege că singura sa cale este libertatea. Dar, până și libertatea are un preț. Nimfomana cu nume de bărbat (cumva un alter ego al regizorului?) alege să-și exploreze chemarea până la capăt. Așa arată Adevărul pentru Joe.

Nymphomaniac nu este unul din acele filme pe care să-l recomanzi cuiva. Vorbește despre durere, granițe psihice, foame spirituală și singurătate. Sexul este doar un pretext. Cred că cel mai bine este să-l vizionezi singur(ă), cu o maximă seriozitate. Ceea ce rămâne după, e mai mult decât o pietricică incomodă în pantof.

Nota mea: 7

Lilja 4-ever (2002, Lukas Moodysson)

Ce șanse de supraviețuire are un suflet lăsat de izbeliște? E ca și cum abia înveți să înoți și cineva te aruncă în ocean, în ideea că te descurci. Lilja este o tânără care luptă pentru viitorul ei. Își dorește o viață simplă și o familie care s-o iubească. După ce află motivul pentru care a fost părăsită de mamă, lupta dintre dragoste și ură va lăsa naivitatea să îmbrățișeze orice speranță. Nu este de condamnat. De altfel, ideea pe care o exploatează aici regizorul, cred că este mai degrabă un avertisment. Oare există în realitate ființe care chiar cred că tot ce zboară nu trebuie să fie pasăre sau avion?
Filmul m-a lăsat fără cuvinte. Scena cu fuga și muzica celor de la Rammstein, pe fundal, are o puternică încărcătură emoțională. De fapt, cam toate prim plan-urile cu Lilja par a prevesti soarta acesteia. Prețuiește libertatea, pare a fi mesajul pe care vrea să-l sublinieze Moodysson. Un film foarte trist dar ancorat în realitate. Felul oarecum amatoricesc al camerei, mișcările brutale, cred că au fost plasate cu intenție. E ca și cum scenele ar fi fost rupte din viața de zi cu zi iar camera a picat la momentul potrivit. Cred că nu întâmplător ajunge Lilja în Suedia. Este chiar țara de origine a regizorului, Lukas Moodysson. Este imposibil să trăiești fără să vezi ce se întâmplă în jurul tău. Chiar și într-o lume care pare a fi perfectă pentru cei din exterior.

Nota mea: 8

Once Upon a Time in America (1984, Sergio Leone)

Înainte de orice, înarmează-te cu răbdare pentru cele 229 de minute cât ține filmul. Teoretic trebuiau să fie mai multe dar acesta este rezultatul final. Firește, a fost ciopârțit de-a lungul timpului pentru cei cu digestia grea. Pentru lentoarea cu care curge acțiunea, orice privare de la detalii dezechilibrează însă povestea.

Once upon a time tratează trei mari perioade din viața unor gangsteri evrei din New York: anii 1920 – copilăria și primii pași făcuți în afara legii, 1930 – adolescența vulcanică, 1968 – maturitatea. Totul pentru a înțelege anumite porniri din viața personajelor. În centrul atenției se află Noodles (Robert de Niro – convingător și charismatic), liderul găștii. În imediata vecinătate se află prietenul său, rival prin însăși situația care i-a apropiat. Asistăm la fiecare treaptă de maturizare. Este magistrală scena cu adolescentul ce merge pentru prima oară la fata care își vindea trupul pentru o prăjitură. Iar dacă prăjitura era scumpă, cine îi putea rezista?

Multe dintre acțiunile lui Noodles vor fi alegeri conștiente între rațiune și simțire. Cumva rămâne legat pentru totdeauna de momentul în care Deborah îi citea din Cântarea Cântărilor. Pentru el fata este un fel de paradis pierdut, într-o lume plină de înșelătorii și trădare. Realitatea va demonstra că până și visele imaculate au două fețe.

Nota mea: 8

Horrible Bosses (2011, Seth Gordon)

This slideshow requires JavaScript.

O comedie bună din mai multe motive: plot-ul, mimica și gesturile actorilor, replicile inteligente, spontaneitatea. Cel mai mult mi-a plăcut Charlie Day, sclipiciul întregului film. El este foarte degajat și interpretarea este impecabilă. Aș putea spune că profilul lui este asemănător cu personajul Charlie din It’s always sunny in Philadelphia: tipul haios, puțin zăpăcit, nerăbdător și cu o voce inconfundabilă atunci când se enervează.

Jennifer Aniston este, de această dată, altfel față de cum și-a obișnuit publicul: sexy, provocatoare, sigură pe sine. Pot spune că i s-a potrivit rolul pentru că încordează atmosfera. În sensul bun al expresiei!

Câteva replici memorabile:

Detective: You wanna explain why you were speeding?
Nick: I was drag racing.
Detective: In a Prius?
Nick: I don’t win a lot.

***

Nick: You’re gonna be our lookout.
Dale: I’m gonna honk the horn six times.
Kurt: Something much more subtle…
Dale: Four honks?
Nick: Can you honk once?
Dale: People honk once all the time – you’re gonna be running in and out of the house…

Nota mea: 8

Vicky Cristina Barcelona (2008, Woody Allen)

Am evitat multă vreme acest film deoarece aveam senzația că este pur comercial. Mare greșeală! După ce am început să-l descopăr pe Woody Allen, mi-am schimbat radical părerea și am zis că merită încercarea. Mă pronunț în funcție de ceea ce am văzut până acum și încropesc un top best of Woody:

  1. Whatever Works
  2. Vicky Cristina Barcelona
  3. Midnight in Paris
  4. Crimes and Misdemeanors
  5. Annie Hall
  6. Match Point
  7. Cassandra’s Dream
Revenind la Vicky Cristina Barcelona, scenariul, locația, coloana sonoră și personajele principale fascinează în mod egal. Povestea e simplă dar vedem diferite tipologii de oameni și conexiunile dintre ei.
Vicky este femeia pragmatică. Nu face nimic fără un plan în minte, știe ce vrea de la viață și se comportă în consecință. Toate bune și frumoase până când realizează că viața nu poate fi programată ci trebuie trăită. Și e de-ajuns un weekend la Olviedo pentru a-i zdruncina lumea. Cumva m-am atașat cel mai mult de ea pentru că pare cea mai implicată dintre toți. Cu toate acestea, de sub masca de fier reiese femeia sensibilă și pasională.
Cristina trăiește clipa. Pentru o noapte de vis renunță la maturitate și e în stare să consume vin chiar dacă nu are voie din cauza ulcerului. Știe ce nu vrea și cam atât. Este fascinată de tot ce este nou și este dispusă să experimenteze. Când începe să nu-și mai asculte inima, realizează că se află într-un disconfort psihologic.
Juan Antonio este artistul care iubește toate femeile dar niciuna nu este ca Maria Elena, fosta lui soție cu care are o relație de genul: mi-e bine cu tine dar mai bine mi-e fără tine. El este incomplet și pare a căuta ingredientul lipsă, acel ceva care lipsea relației cu Maria Elena. În momentul în care Cristina acceptă să fie la mijloc, totul merge ca uns între cei trei.
Maria Elena este femeia pasională, capabilă să ucidă din gelozie. Este vulcanică, acaparatoare și frumoasă foc. Simpla ei prezență o face pe Cristina să pălească, să se simtă neînsemnată. O dată pentru că nu are atâtea aptitudini artistice și apoi pentru că simte că nu va putea vreodată să-l influențeze pe Juan Antonio așa mult cum l-a influențat Maria Elena.
Celelalte personaje sunt simple chipuri din mulțime. Doug este omul de afaceri care vede căsătoria ca pe o investiție. El zice că iubește dar se comportă mecanic. Judy este femeia care nu și-a urmat inima în tinerețe și nu mai poate schimba prezentul monoton. Cumva cei doi pun iubăreții cu picioarele pe pământ.
Filmul merită văzut pentru complexitatea portretelor umane, pentru întrebările filosofice pe care regizorul le strecoară cu seriozitate (natura umană) dar și pentru atmosfera de vacanță:
Barcelona
Te estás equivocando
No puedes seguir inventando
Que el mundo sea otra cosa
Y volar como mariposa
Nota mea: 8

Neka ostane medju nama (2010, Rajko Grlic)

This slideshow requires JavaScript.

Secretele bine ascunse au legatură cu relațiile interzise. Pe masură ce descoperi legăturile dintre personaje, ți se întunecă percepțiile despre cei pe care nu-i cunoști. Asta e culmea dar pentru fiecare caracter există mii de exemplare în lumea reală. Nu este nevoie să crezi ce vezi, regizorul îți pune imaginația să lucreze de două ori: ce ai în fața ochilor plus ceea ce se află în afara peliculei. Lumea devine imatură prin actele ei nesăbuite.

Filmul ori exagerează, ori vrea să numească normal ceea ce omul face dar nu-i place. Sub greutatea aparențelor plăcerea este exploatată la maxim iar consecințele se transformă în cutii de conserve, legate zgomotos de picior. Le vezi în spatele personajelor până când nu mai știi care a cui e. În final, oricare ar fi adevarul, uneori e bine să fie divizat și împărțit ca atare. E posibil ca restul să fie știut dar acceptat în tăcere. Un film bun pentru că înfățișează aceleași personaje într-un mod superficial după care vezi partea cealaltă a monedei.

Nota mea: 7.50