Category Archives: Fantastic

Kung Fu Panda 3

A treia serie cu panda și maeștri ai kung fu-ului este o animație efervescentă, capabilă să binedispună toate categoriile de cinefili. Realizată într-un ritm alert, ca o supă fiartă la foc iute, reușește să dărâme mitul ciorbei reîncălzite care spune că prima porție este mai gustoasă și, implicit, proaspătă iar restul sunt de umplutură.

Printre vocile melodioase, simpatice sau haioase, merită menționați Angelina Jolie – tigroaica cea înțeleaptă, Jack Black – Master Po sau Dragonul Războinic, Jackie Chan – maestrul Maimuță, Jean-Claude Van Damme – maestrul Croc, etc.

Nici nu se putea o potrivire mai mare în atribuirea vocilor personajelor. Mă gândesc la Po și Jack – ambii rotunjori de felul lor iar Angelina emană senzualitate chiar și atunci când n-o vezi. Personajele sunt pline de viață iar asta contează cel mai mult într-o născocire de acest gen.

Alternarea glumelor cu momentele de tâlc aplică un zambet constant pe chipul spectatorului, pe tot parcursul celor 95 de minute. Adică suficient timp cât să amuzi adultul și totodată să nu plictisești publicul-țintă, copilul dornic să se scufunde în lumea basmului.

Și pentru că nu era de ajuns, coloana sonoră, semnată de Hans Zimmer, săvârșește acțiunea. Per total, mix-ul de voie bună, lecții de umanitate explicate pe înțelesul tuturor și dinamismul parcă rupt din filmele lui Tarantino, dau un aer jovial animației.

Nota mea: 8.50

kung-fu-panda-3-2

credit foto

Advertisements

Lucy (2014, Luc Besson)

Am mers să văd Lucy din două motive. Besson reușește să strecoare scene memorabile și idei care se dizolvă în minte ca pastilele efervescente în apă. Pe moment îți spui că ai mai văzut ceva similar dar ceea ce ai în față îți place mai mult. Și motivul numărul doi: Scarlett. Este o actriță care reușește să surprindă în mod plăcut, cu fiecare apariție.

Cu Lucy regizorul încearcă să atragă prea multe categorii de cinefili. Câte unii vor vrea acțiune și s-o vadă pe Scarlett, femeia fatală. Alții vor fi atrași de ideea inteligenței infinite ca ultimă scară a evoluției omului de la stadiul de maimuță. Sau vor vrea să vadă oameni cu puteri. Genul ăsta de filme sunt fascinante, lasă loc imaginației.

Știm din capul locului cam ce se va întâmpla: o femeie (blondă!) ne va demonstra ce poate face un creier atunci când este accesat din ce în ce mai mult. Chiar dacă filmul are ca temelie un mit – cum că ne folosim numai 10% din creier – reușește să te corupă cu un exercițiu complex de imaginație.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să știi totul, să ai puteri nelimitate? Cam asta îți servește Lucy: o versiune de răspuns pentru această întrebare. Pe măsură ce reușește să-și acceseze cât mai mult din creier, noua Lucy se transformă într-o ființă superioară. Nu mai simte ceea ce simte un om obișnuit. Foamea, durerea, dorințele de zi cu zi pălesc în fața noii existențe. Viața este simțită la un nivel profund, conștiința devine atotcuprinzătoare.

Totuși, ajuns la un nivel superior, omul riscă să devină îngâmfat. Acest risc este prezent cam la orice nivel dar trebuie să aibă și justificare. Fie ce-o fi dar inteligența parcă nu e compatibilă cu aerele de superioritate. În plus, Lucy va ucide în dreapta și-n stânga, cu scopul de a atinge limita perfecțiunii. Conduce o mașină pentru prima dată într-un hal fără de hal. La un moment dat omul se întâlnește cu maimuța, evocînd pictura lui Michelangelo. Câteva clișee chiar puteau lipsi. Dar suntem la Hollywood, cam greu împaci arta cu mainstream-ul.

Câteva idei reușesc să străbată printre scenele de acțiune și replicile monosilabice pe care Lucy le aruncă dintr-o seriozitate de om înțelept. Este noul om autosuficient? Cunoașterea este impiedicată de tipare și ideile din zona de comfort psihic.

Aș fi spus că este de-ajuns cu aceste teorii dar finalul salvează filmul. Moștenirea lăsată de Lucy o putem corela cu cea mai veche carte din lume. Mi se pare îndrăzneață ideea lui Besson și totodată atrăgătoare. Cunoașterea absolută depășește timpul și spațiul.

Nota mea: 7

Lucy-2014-Movie-poster

 

Only Lovers Left Alive (2013, Jim Jarmusch)

"only lovers left alive"Adam și Eve sunt doi vampiri moderni, cu bune maniere, ce-și poartă istoria în obiectele preferate. Puține la număr. El iubește chitările și le știe pe nume, ea citește cărți cu aceeași sete cu care bea sânge din paharul cu picior. Câtă eleganță în degustarea licorii! Dacă te gândești că majoritatea filmelor cu vampiri sunt cam la fel, filmul de față demonstrează contrariul. Bineînțeles, avem un regizor cu personalitate la mijloc. Jim Jarmusch este un maestru al poveștilor în imagini, atent la detalii. Cuvintele vin doar în completarea anumitor idei. Cum ar fi: ce ai făcut bun în toți acești ani? (vampirii chiar prind generații întregi de oameni), sângele conține 55% apă și nu este gustos, cât de sănătos trăiești, etc.

Dacă lumea evoluează, este și cazul vampirilor: Iphone, sticluțe cu sânge luate de la medici corupți, ochelari de soare, mănuși din piele, înghețată pe băț, călătorii cu avionul pe timp de noapte. Singurul element comun întâlnit în toate filmele cu vampiri este părul-măciucă. Părul pare ars cu placa și este țeapăn. Ar mai fi fața albă ca varul din lipsa vitaminei D obținută prin expunerea la soare.

În linii mari, un film interesant. Apreciez originalitatea și scenele în care cei doi iubiți & soți își arată afecțiunea, intactă după atâtea decenii. Ar părea că dragostea începe undeva din infinit și nu se mai termină. Bună și ideea de nemurire, exploatată ca o alegere și nu ca suferință. Cu alte cuvinte, titlul ar putea fi răstălmăcit cam așa: dragostea înseamnă viață. Sau reciproca.

Aș mai adăuga și prezența celui de-al doilea personaj feminin, Eva, copilul răsfățat și fără minte. Apare, inevitabil, o comparație subtilă între ideal și real. Ceea ce este (practica) și ceea ce ar fi trebuit să fie (teoria).

Nota mea: 7

Brazil, locul unde fantezia se fredonează ca un cântec

În 1985, când apărea Brazil, tehnologia mocnea de idei ce urmau să fie aplicate. Terry Gilliam exploatează un posibil viitor unde mașinile și birocrația vor înlocui ingeniozitatea omului la locul de muncă și nu numai. Subiectul a mai fost atacat și de alții (primul exemplu care-mi vine în minte este Odiseea Spațială a lui Kubrick, unde se pleacă de la o idee și se duce până la extrema ei) însă Brazil este presărat cu satiră și umor, în stilul lui Gilliam (vezi seria Monty Python).

Personajul principal, Sam (interpretat de actorul englez Johnatan Pryce) trăiește undeva la granița dintre realitate și ficțiune. Este un om organizat, încorsetat de societate și regulile ei. Asta nu-l împiedică să aibă sclipiri de geniu, reacții firești oricărui individ care-și pune mintea la contribuție și nu consumă ideile pe tavă, servite de X sau Y.

Sam are un vis care nu-i dă pace: se vede salvatorul unei prințese blonde. Într-o zi își întâlnește visul: prințesa era îmbrăcată în salopetă, tunsă băiețește, avea o țigară în colțul gurii și conducea un camion. De aici nu mai are stare, vrea să o convingă de sentimentele nobile care-i cresc în inimă ca niște rădăcini de flori nemuritoare.

Filmul abundă în scene sarcastice (cabluri care se umflă, mașinării care-și bagă nasul peste tot, instalatori care apar din senin – hop și un Robert de Niro, așa cum nu l-ai mai văzut până acum) dar nu uită să te introducă în lumea fanteziei, acolo unde totul este posibil. Aproape totul! Până și-n basme apar balauri cu care trebuie să te lupți pentru a obține premiul cel mare.

Pentru cei care vor un film imprevizibil, care te face să râzi în hohote, Brazil este alegerea perfectă. Nu spun că te va binedispune într-un hal fără de hal. Pe ici, pe colo, poate să pară o șaradă incompletă, avangardistă, cu pretenții de film de geniu neînțeles. Dar, depinde de gusturi și de așteptări.

Nota mea: 7.50

Kontroll (2003, Nimród Antal)

Bulcsu este controlor în lumea subterană a metrourilor. Acest job pare a fi ironic dacă ne gândim că personajul luptă să-și controleze viața dar alunecă mereu în întuneric. Ce este de fapt un controlor? Omul care restabilește egalitatea. Uneori e nevoie de forță dar, de cele mai multe ori, de atenție. În astfel de momente poate să apară șansa de a ieși din întuneric. Metroul este un pretext pentru o metaforă: circulăm cu toții pe sub pământ, atâta timp cât nu avem iubire. Moartea, în astfel de condiții, este doar la un pas. De unul singur nu ai cum să supraviețuiești. Sau ai cum, dacă-ți găsești un înger. Dar îngerul era mereu acolo, numai că Bulcsu își pierde cuvintele în fața lui. Scările rulante se umplu de lumină. Nu e ușor să ajungi acolo. Pentru asta trebuie să alergi, să te depășești, să asculți, să întinzi mâna, să-ți învingi fricile.

Nota mea: 7

Transformers 3: Dark of the Moon 2011, Michael Bay

Continuarea vine cu o grămadă de efecte speciale, menite să lase omul cu gura căscată. Depinde de copilul din tine pentru că mă uitam la cei din sala de cinema: majoritatea erau cu vârste între 11 și 18 ani. Dacă vizionezi varianta 3D, cu atât mai mult acțiunea iese din ecran și te prinde-n joc. Un film făcut ca la carte, plin de dinamism și adrenalină. Cam astea-i sunt meritele: este menit să încânte ochiul, nu trebuie disecat prea tare ca intrigă/poveste. Roboții trebuie să se bată și motive se găsesc! Cam pe același principiu a fost aleasă și actrița din rolul principal, Rosie Huntington-Whiteley, frumoasa de la Victoria’s Secret. Din punct de vedere actoricesc, ținînd cont că e primul ei rol, se află cam la același nivel cu Megan Fox. Simpla lor prezență este acting iar replicile sunt undeva pe plan secund. Bineînțeles că este amuzant sau ca nuca-n perete: fata aleargă pe cele mai înalte tocuri, aranjată ca și cum ar trebui să defileze pe podium iar în jurul ei prăpăd: cad clădiri, roboții se împușcă, Sam țipă disperat. Michael Bay este regizorul care oferă spectatorului ceea ce el vrea să vadă, așa cum există oameni care spun ceea ce vrei să auzi. E pe val și cum la Hollywood succesul se măsoară în funcție de încasări, ne așteptăm la mai multe din partea lui. Dar nu cu partea a 4-a pentru că ar dilua prea tare roboții!

Nota mea: 7.50

Underground 1995, Emir Kusturica

Am evitat multă vreme acest film pentru că e nevoie de o anumită stare de spirit pentru Kusturica. Toate celelalte văzute până acum mi-au lăsat un gust amărui. Spiritul balcanic este zugrăvit în tonuri dramatice, ironice, comice. Întotdeauna trebuie să lipsească un acoperiș, câteva animale să stea în cale personajelor, dușmanul să omoare și apoi să-și plângă de milă. Cu toate acestea, nu ai cum să nu simți revolta, indiferența și naivitatea oamenilor. Nu neapărat în această ordine. Tocmai asta dă senzația de cocktail psihologic (dacă-l pot numi așa) din timpul filmului. Amalgamul de sentimente te trece ca prin spectrul culorilor. Pornim de la negru și ajungem la alb.

Iugoslavia în Al doilea Război Mondial trăia pe sub pământ. O mână de oameni produce armament. Războiul se termină dar veștile/adevărul intră greu în întuneric. Vrem lumină, spun oamenii și imediat se urcă cineva pe o bicicletă cu dinam. Se aprinde farul și momentul e salvat. Se naște o speranță.

Arta are de suferit. Dacă toți actorii ar juca numai de plăcere și nu s-ar gândi la ceea ce pun pe masă, i-am număra cumva pe degete? Omul se atașează mai repede de o maimuță (oare Kusturica bate apropouri la gândirea primitivă și năbădăioasă a omului în situații de criză?), cel întreg la  minte dă lecții de înot prin absență. Instinctul uman trebuie să primească puțin soare înainte de a trece un obstacol.

Underground e o lume tristă și totodată una care simte nevoia unității. Se pare că regizorul a pus pe picioare acest proiect în special pentru scena din final. Cutremurătoare, emoționantă, excepțională! Trebuie să recunosc, împletirea realității cu elemente fantastice scoate omenirea din neputință și limitare.

Nota mea: 8