Category Archives: Filosofie

Leviathan (2014, Andrey Zvyagintsev)

Pornind de la etimologia cuvântului leviatan, filmul de față este expresia modernă pe care Zvyagintsev o atribuie Răului. Din punct de vedere simbolistic are loc o adevărată desfășurare de motive-dominó în care personajele sunt furnici neputincioase dar harnice.

Pentru amatorii de fire narative și răsturnări de situație, respirația va curge normal spre senin. Pe alocuri îi va lua somnul. Știam deja după vizionarea lui The Return și The Banishment ce mă așteaptă. Îți trebuie doar răbdare și foame de idei pentru a ajunge la miezul nucii. Stilul regizorului rus este într-adevăr inconfundabil de captivant.

De la început și până la sfârșit ai senzația că un deget arătător stă în fața fiecărui personaj. Fenomenul a fost perpetuat de-a lungul timpului și denumit, cu naivitate, destin.

Trecutul personajului Nikolai este cuprins într-un singur tablou. Atâtea generații respiră printr-o imagine. Străbunicii, bunicii și părinții au fost adăpostiți de același acoperiș. Sunt aduse bucăți din trecut într-un prezent glacial. Care a fost rolul acestor semințe în pământ?

Femeia din Leviathan este sortită repetiției. Pare a mușca din măr, ispitită de o formă de viață ce-i tulbură existența. Apa, elementul peren, pare a înghiți forma aceasta de viață numită om. În interiorul ei se află leviathanul, istoria care se hrănește cu greșelile omului. Această triere este inevitabilă și insuperabilă. Liberul arbitru îi dă posibilitatea omului de a-și alege călăul sau salvatorul.

Scheletul balenei poate fi răul-milenar în timp ce balena din apă este răul-prezent, schimbat la suprafață dar niciodată în esență.

Copilul nesupravegheat/needucat poate fi atât forma de viață din care vor ieși flori – dacă va urma drumul corect – dar și o buruiană sortită pieirii atunci când va avea loc secerișul.

Întrebarea lui Nikolai este pe buzele oricărui muritor de rând: oare dacă ar fi ales un alt drum, ar mai fi ajuns în acel punct? Oare dacă ar fi urmat un anumit ritual sau rețetă a comunității, ar fi sfârșit la fel?

Din punct de vedere moral, nimic nu poate fi verificat până la rădăcină. Adevărul este guvernat de un sistem putred. La suprafață totul este corect, legile există și se aplică. Dincolo de utilitatea lor apar ramificațiile morale.

În final, rocile sunt mușcate de apă, erodînd liniștea. Omul construiește iar timpul dărâmă sau cimentează. Legile veșniciei sunt guvernate de cu totul și cu totul alte reguli. Generații întregi au predat ștafete de înțelepciune și ADN-uri de începători. Nu se știe exact care este raportul dintre Adevăr și Iluzie dar merită încercarea pentru a ajunge la un nivel superior. Depinde ce crede fiecare că ar însemna Viața.

Nota mea: 9.00

levitan

 sursa foto aici

Advertisements

Lucy (2014, Luc Besson)

Am mers să văd Lucy din două motive. Besson reușește să strecoare scene memorabile și idei care se dizolvă în minte ca pastilele efervescente în apă. Pe moment îți spui că ai mai văzut ceva similar dar ceea ce ai în față îți place mai mult. Și motivul numărul doi: Scarlett. Este o actriță care reușește să surprindă în mod plăcut, cu fiecare apariție.

Cu Lucy regizorul încearcă să atragă prea multe categorii de cinefili. Câte unii vor vrea acțiune și s-o vadă pe Scarlett, femeia fatală. Alții vor fi atrași de ideea inteligenței infinite ca ultimă scară a evoluției omului de la stadiul de maimuță. Sau vor vrea să vadă oameni cu puteri. Genul ăsta de filme sunt fascinante, lasă loc imaginației.

Știm din capul locului cam ce se va întâmpla: o femeie (blondă!) ne va demonstra ce poate face un creier atunci când este accesat din ce în ce mai mult. Chiar dacă filmul are ca temelie un mit – cum că ne folosim numai 10% din creier – reușește să te corupă cu un exercițiu complex de imaginație.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să știi totul, să ai puteri nelimitate? Cam asta îți servește Lucy: o versiune de răspuns pentru această întrebare. Pe măsură ce reușește să-și acceseze cât mai mult din creier, noua Lucy se transformă într-o ființă superioară. Nu mai simte ceea ce simte un om obișnuit. Foamea, durerea, dorințele de zi cu zi pălesc în fața noii existențe. Viața este simțită la un nivel profund, conștiința devine atotcuprinzătoare.

Totuși, ajuns la un nivel superior, omul riscă să devină îngâmfat. Acest risc este prezent cam la orice nivel dar trebuie să aibă și justificare. Fie ce-o fi dar inteligența parcă nu e compatibilă cu aerele de superioritate. În plus, Lucy va ucide în dreapta și-n stânga, cu scopul de a atinge limita perfecțiunii. Conduce o mașină pentru prima dată într-un hal fără de hal. La un moment dat omul se întâlnește cu maimuța, evocînd pictura lui Michelangelo. Câteva clișee chiar puteau lipsi. Dar suntem la Hollywood, cam greu împaci arta cu mainstream-ul.

Câteva idei reușesc să străbată printre scenele de acțiune și replicile monosilabice pe care Lucy le aruncă dintr-o seriozitate de om înțelept. Este noul om autosuficient? Cunoașterea este impiedicată de tipare și ideile din zona de comfort psihic.

Aș fi spus că este de-ajuns cu aceste teorii dar finalul salvează filmul. Moștenirea lăsată de Lucy o putem corela cu cea mai veche carte din lume. Mi se pare îndrăzneață ideea lui Besson și totodată atrăgătoare. Cunoașterea absolută depășește timpul și spațiul.

Nota mea: 7

Lucy-2014-Movie-poster

 

Enemy (2013, Denis Villeneuve)

M-am uitat la Enemy pentru că mi-a plăcut foarte mult Incendies, regizat de același Villeneuve. Impactul pe care l-a avut Incendies asupra mea a fost puternic. L-am recomandat prietenilor, am scris despre el, am discutat cu alți cinefili, l-am arhivat bine și poate-l voi revedea peste ani (nu obișnuiesc să revăd filme prea des, indiferent cât de mult îmi plac, din cauza senzației că irosesc acel timp pe ceva consumat deja – când aș putea câștiga acel timp pe un film nou). Revenind la film, Enemy este ecranizarea romanului lui Saramago (unul dintre scriitorii mei preferați) – O Homem Duplicado. Încă nu am citit romanul, dar îl am în vedere, știind că scriitorul este axat pe complexitatea psihicului uman.

Filmul este construit într-o notă de mister progresiv, de ce-urile fiindu-ți explicate cu calm. Pur și simplu, stai cuminte și aștepți să ți se dezvăluie mici secrete. Scena inițială pare a fi ușa pe care intri în poveste, fără a mai avea posibilitatea de a ieși pe această ușă. Vedem mai mulți bărbați ce privesc o femeie goală. Unii dintre ei sunt încântați dar spectacolul nu este pe placul tuturor. Cineva își pune mâinile la ochi. Femeia va dori să distrugă un păianjen. Totul este posibil, nimic nu este sigur.

Personajul principal, Adam (un Jack Gyllenhaal ce reușește să pară banal), este profesor de istorie. Printre imagini, cuvintele spuse elevilor în sala de cursuri, vin să sublinieze anumite idei, conexiuni pentru scenele ce urmează. Totul este țesut cu un scop: istoria se repetă. Toate lucrurile importante se repetă. Ne este pregătit terenul pentru ceea ce urmează: Adam va vedea un film în care unul dintre personaje îi seamănă identic. Îl va căuta curios și temător totodată. De aici personajul principal va intra în umbră. Îl cunoaștem pe Anthony (tot Jack Gyllenhaal, de această dată un fel de bad boy), un actor faimos doar printre cunoștințe.

Cine este originalul și cine este copia? Aș fi tentată să spun că Adam este primul bărbat, cel care ar trebui să simbolizeze cumințenia. Anthony este exact opusul: tipul rebel ce-și urmează instinctele. Totuși, ambii bărbați există. Este nevoie de amândoi pentru a forma Omul, chiar dacă cei doi pot fi Ying și Yang-ul aceleiași imagini. Imaginea este singurul lucru pe care-l au în comun și nu trădează nimic. De fapt, atâta timp cât nu vorbești, nimeni nu va ști ce gândești, ce visezi, ce granițe treci cu mintea. Adam poate fi un profesor de istorie ce și-a dorit mereu să fie actor. Anthony are o soție însărcinată dar iubește libertatea. Cine este vinovat pentru situațiile în care totul pare blocat? Orice alegere prezintă avantaje și dezavantaje. Inamicul aici ar putea fi vocea interioară cu care personajele nu sunt de acord. Inamicul ar mai putea fi femeia – în cazul lui Anthony, prins în plasa responsabilității de a fi tată.

Finalul mă face să cred că rolurile se pot transfera. Una dintre cele două lumi trebuie să dispară. Păianjenul apare de trei ori în mod evident. Prima dată sub tocul femeii. Partea asta mi se pare cea mai interesantă. Cumva femeia are posibilitatea de a alege ceea ce vrea să devină: una care îl calcă sau una care îl crește. Este totodată condiția femeii. Călcându-l (nu știm dacă a făcut-o) ar însemna că alege libertatea, din toate punctele de vedere. Dacă-l acceptă, își asumă această responsabilitate. A doua oară păianjenul este deasupra orașului. Poate fi vorba despre oricine, prins într-o plasă. Oricum ar fi, finalul lasă loc imaginației. Abia aștept să citesc romanul!

Nota mea: 9

Image

The Face of Another sau necesitatea măștilor (1966, Hiroshi Teshigahara)

În urma unui accident, inginerul Okuyama rămâne desfigurat. Depresia și dorința de a se reintegra în societate, îl fac să accepte un experiment propus de medicul său psihiatru: un chip nou. Okuyama este avertizat că această mască îl poate transforma, că există un anumit pericol de înstrăinare față de propria persoană. Trebuie doar să nu se lase condus de mască. Într-adevăr, plăcerea de a avea o nouă identitate, fără ca prietenii și familia să-l recunoască, îi dă senzația de libertate totală. Noul chip va trezi o nouă personalitate, ruptă din străfundurile iresponsabilității. Okuyama va alege calea dublă: își minte soția că pleacă într-o călătorie de afaceri, în timp ce închiriază o casă nouă. Între timp hotărăște să-și seducă soția, pentru a-i testa fidelitatea.

În paralel, este prezentată povestea unei femei frumoase, cu o cicatrice pe ochiul drept. Semnul pare a fi o consecință a bombei atomice care a afectat Hiroshima și Nagasaki în 1945. Fata își continuă viața, marcată pe veci de acel incident ce-i fură plăcerile tinereții. Totuși, acceptarea acestui drum este o povară.

Filmul dezbate tipologia și necesitatea măștilor, de la banalul machiaj al femeilor până la diversele metode de ascundere a realității: părul pe ochi poate ascunde o cicatrice, ochelarii de soare pot ascunde privirea, vopsitul părului poate ascunde firele albe, etc. Inspirat din nuvela cu același nume a lui Kobo Abe, filmul pendulează între moralitate, libertatea spiritului și descoperirea identității. Dacă am fi cu toții necunoscuți, ar mai exista nelegiuiri? Ce ne oprește de fapt din a fi așa cum vrem să fim: societatea, educația sau chipul pe care-l afișăm?

 Image

Nota mea: 7.50

La macchina ammazzacattivi sau hai că-ți vin eu de hac! (1952, Roberto Rossellini)

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să-i aud pe cei din jur rostind cu voce tare cum i-ar pedepsi pe cei care fac umbră pământului degeaba. Unii cică ar merita duși, cu toate neamurile lor, pe insule pustii, alții să primească bombe cadou. În mod ciudat, se întâmplă ca anumite persoane să scape de justiție și de alte forme de restabilire a dreptății. Ei continuă să facă ceea ce știu mai bine, fără să fie vreodată prinși sau pedepsiți. Câte-unul vede dar are mâinile legate sau nu este auzit. Cine trebuie să ia atitudine?

La macchina ammazzacattivi este un biet aparat foto care pune pe pauză omul cel rău. Pedepsitul dispare brusc din poveste. Se pare că Celestino (hmm, ce nume predestinat), un fotograf cu virtuți nepătate, descoperă că poate reinventa legea. Ok, ce faci când ai puterea în mâinile tale? De multe ori puterea este confundată cu banii. Oamenii se asociază pentru a obține diverse avantaje (cuplul Romeo și Julieta din film, iubire cu năbădăi până la deschiderea testamentului bunicii), italienii vor să deschidă un hotel mare pe plajă dar au nevoie de americani (se deschid brusc porțile ospitalității). Din fericire, puterea lui Celestino este una morală, aducătoare de soluții temporare. Nu este ușor să ții frâiele dreptății, mintea îți poate fi încețoșată de furie.

Personajele lui Rossellini par a fi cuprinse de lăcomie și sunt animate de judecăți subiective. Fiecare are câte o definiție pentru ceea ce înseamnă corectitudine, dreptate, adevăr. Culmea este că definițiile sunt ca cele 49 de numere de la loto: niciun număr nu este egal cu celelalte.

Celestino vrea să curețe satul de oamenii cei răi dar va descoperi alte necunoscute. Ce înseamnă rău de fapt; poate fi anulat făcînd măcar o faptă bună? Care este limita dintre bine și rău? Înainte de a lua o decizie, este bine să te gândești de trei ori, spune regizorul. Aș zice că anumite situații se cer etichetate și ștampilate dar deciziile radicale dau greutate responsabilităților. Ceea ce ai semănat, vei culege – vorba proverbului.

Nota mea: 7.50

Miracolo a Milano, un flash neorealist (1951, Vittorio de Sica)

O bătrână găsește un bebeluș. Hotărăște să-l păstreze, cu zâmbetul pe buze. Cine este micul străin, numit mai târziu Totò? El va continua ciclul Vieții, luându-și, la scurt timp, la revedere de la cea care i-a fost mamă. Îi rămâne moștenire o parte din înțelepciunea femeii și o tablă a înmulțirii, știută pe verificate. Deși orfelinatul îi oferă un acoperiș deasupra capului, un alt segment al vieții îl așteaptă la împlinirea celor optsprezece ani: strada, lungă și lată, cu ale ei experiențe dure. De fapt, cine reușește să treacă peste greutăți, dă bună ziua referindu-se strict la calitatea zilei respective. Dar cine se mai gândește la asta atunci când salută? Multe dintre urări, sunt spuse dintr-un automatism ce-și pierde trăirea.

Totò va găsi un nou adăpost, care se dezmembrează la prima suflare a vântului. Asta nu-l descurajează deloc. Va construi case și-și va face mulți prieteni, animînd stările lor de spririt, dăruind dintr-o bucurie ce pare un izvor nesecat. Este magistrală scena în care apare soarele iar oamenii, ca niște vrăbii zgribulite, încearcă să se încălzească sub raza lui mare, o aripă protectoare. Soarele este primul bun comun, împărțit frățește. Treptat-treptat se vor împărți bilete pentru a vedea apusul de soare (moment la fel de scurt scurt ca un wooaw), se va oferi ca premiu un pui fript (în timp ce unul mănâncă, ceilalți salivează și aplaudă când rămân numai oasele în farfurie) și vom vedea cum de la gratis și simplu, omul vrea blănuri și milioane-de-milioane-de-milioane-plus-unu. Când ești sărac, nu poți compara viața pe care o ai cu cea pe care o visezi. Te bucuri strict de prezent și de ceea ce-ți oferă clipa.

Ce i-ar trebui, totuși, unui om ca să fie fericit 100%? Aș zice că pe dezvoltarea acestui miracol capătă greutate filmul de față. Vorbește, fără a părea moralizator, despre umanitate, puritate și ceea ce ar trebui să fie/facă omul pentru a deveni Om. Un film complex, plin de simboluri, pe alocuri haios, pe alocuri naiv. Cu toate acestea, poate fi vizionat cu succes și-n era smartphone-urilor/Facebook/mall-uri/ McDonald’s, etc. Anumite bucurii pot fi de moment, altele fără sfârșit. Rămâne doar să le descoperi.

Nota mea: 9.50

Vivre sa vie 1962, Jean-Luc Godard

Cheia filmului ar putea sta în cuvintele lui Montaigne, oferite încă din start: împrumută-te altora și dăruiește-te ție însuți. În acest fel Nana, personajul principal, își justifică acțiunile. Altfel pentru ce motiv și-ar părăsi o femeie soțul și copilul? Dacă privim individul din punct de vedere al propriilor vise, Nana (actrița Anna Karina, iubita regizorului în perioada filmărilor) este femeia care încearcă să ajungă acolo unde o trimite inima. Nu pare deloc aeriană, la un moment dat spune cu seninătate: eu cred că suntem mereu responsabili de ceea ce facem. Suntem liberi. Îmi ridic mâna – sunt responsabilă. Întorc capul – sunt responsabilă. Sunt nefericită – sunt responsabilă. Fumez o țigară – sunt responsabilă. Închid ochii – sunt responsabilă. Își dorește să fie actriță iar pentru asta își asumă toate consecințele. Și riscurile: lipsa oricărui sprijin este însoțită de eșec. Nana nu mai are casă, bani, prieteni. În afară de frumusețe și bunătatea care i se vede în priviri, strada este singurul său aliat. De aici și până la pasul următor, distanța e mică: prin îmbrăcămintea, atitudinea și machiajul său, o prostituată își manifestă clar motivul pentru care se află pe trotuar.

Finalul este la fel de liniștit ca și deciziile pe care Nana și le-a asumat. Discuția cu bătrânul din restaurant pare să clarifice căutările femeii. Adevărurile superficiale și cele necesare alcătuiesc viața. N-ar trebui ca iubirea să fie singurul adevăr? Da, dar ar trebui ca iubirea să fie întotdeauna adevărată.

Cunoașteți pe cineva care știe imediat ce iubește? La 20 de ani nu știi ce iubești. Știi doar frânturi, faci alegeri arbitrare (Nana are 22 de ani). Iubirea ta nu este pură. Pentru a determina în întregime ceea ce iubești, este nevoie de maturitate. Asta înseamnă căutare. Acesta este sensul vieții. De aceea iubirea este o soluție, cu condiția să fie adevărată.

O putem condamna pe Nana pentru alegerile făcute? Nu. Cadrele din final, când dispar vocile și personajele se află într-o comunicare mutuală, sunt superbe. Nana este femeia în devenire, undeva într-un tablou pictat de iubitul său.

Nota mea: 8.50