Category Archives: Filosofie

Vai e Vem (2003, João César Monteiro)

De obicei, înainte de ploaie, aerul are un parfum specific, norii sunt tăcuți și grei, anunțînd evenimentul ce stă să cadă.
Controversatul regizor portughez, João César Monteiro, reușește să redea, într-o notă similară, schimbările subtile dintre zile, într-o încercare de a descrie propriile stări sufletești.
Răsăritul soarelui este un eveniment sărbătorit și privit mereu cu alți ochi, mai ales când omul se apropie de sfârșitul unei lungi călătorii. Mai exact, domnul João Vuvu (interpretat de însuși Monteiro), un alter-ego melancolic, rebel și singur. Asta pentru că omul care rămâne mereu fidel sie însuși, riscă să se îndepărteze de ceilalți, deconectîndu-se de mulțime.

Îl vedem cum se plimbă în fiecare zi cu autobuzul 100 și interacționeză din când în când cu lumea. Apoi se retrage din societate, contemplînd simplitatea fiecărui moment, pe o bancă, în parc. Autobuzul este mereu în mișcare, pare să nu conteze prea mult unde-l duce. Sunt savurate momentele dintre plecare și sosire.
Deși este văduv și pensionar, are un fiu, undeva prin lume. Locuiește singur și pare să nu simtă decât nevoia unei femei care să-i aducă o rază de soare, după ce șterge bine geamul. Așa că dă un anunț și găsește o femeie de serviciu: Adriana. O alege după criteriul purității pe care o emană ochii fetei, nicidecum după citirea CV-ului.

Cadrele lente ajută privitorul să creeze conexiuni între obiectele din jur și replici. Asta pentru că filmul poate fi simțit ca o piesă de teatru, în care acțiunea abundă în… dialoguri filosofice timp de 2 ore și 55 de minute!
Ușa se deschide pentru a primi fata în casă. Apoi se face întuneric și nu mai știm ce se întâmplă dincolo de acest obstacol, în cealaltă lume. Cămașa care nu poate fi călcată, se aruncă pe geam. Nu mai avem nevoie de haine. Bătrânul, cu trupul său firav, curăță podeaua într-un mod aproape simbolic: alți oameni nu pot să spele ceea ce el a murdărit. Nu se vede nicio pată pe covor.
Vai e Vem (Vino și Pleacă) este ultimul film regizat de Monteiro, un testament vizual, o moarte anunțată, în care sunt prezentate aventurile filosofico-erotice ale domnului Vuvu (regizorul s-a stins la câteva luni după filmări).

Sunt atinse câteva subiecte delicate și regizorul alege să le scoată din ramă, ca și cum ar fi tablouri cu poezii audio.
Problema vieții pornește de la Adam și Eva, amândoi pedepsiți să trăiască. Sinuciderea nu este o soluție, omul trebuie să-și asume toate responsabilitățile, aliniat cu filosofia de viață. Atunci când propriul fiu devine un răufăcător, i se întoarce spatele. Moralitatea este pe cale de dispariție. Intelectualul simte rușinea întregii societăți pe propria piele. Dorința omului de a se întoarce în Rai este imposibilă într-o lume materială. Bătrânii nu trebuie să se stingă la azil, pot fi independenți.
Sunt doar o parte din temele dezbătute și fiecare așezare pe bancă are loc într-un moment diferit al zilei, până când autobuzul se golește și se face întuneric afară.

Vai e Vem este un film cu care artistul își ia la revedere de la oameni cu o atitudine rebelă, sfidînd orice frică. Lasă senzația că întreaga viață se află în ochii omului, iar împietrirea unei priviri poate să fie doar începutul unui sfârșit. Un film original, ce nu te va lăsa impasibil, cu scene care te vor bântui pentru mult timp. Nerecomandat pudicilor!

vai

Happy as Lazzaro (2018, Alice Rohrwacher)

Avem cu toții o latură inocentă, conștientă sau bine ascunsă în personalitatea fiecăruia, ce iese la iveală într-o oarecare măsură.
Happy as Lazzaro, premiat pentru cel mai bun scenariu de la Cannes 2018, vorbește despre omul onest din noi, ducînd această trăsătură la extremă, personajul principal fiind un fel de sfânt naiv.

Realizat la confluența dintre un trecut neterminat (ce se poate dezvolta în permanență) și un prezent crud, filmul de față ne poartă într-o altă dimensiune a umanității.
În prima parte, acțiunea este plasată într-o zonă rurală a Italiei anilor 1977, pe o plantație de tutun. 54 de oameni simpli, adulți și copii, lucrează de dimineață până seara, gratuit, pentru marchiza Alfonsina de Luna (actrița Nicoletta Braschi). Neștiind că sunt exploatați de femeia cea bogată, trăiesc în ignoranță dar sunt loiali și harnici.

Munca fizică este împărțită între săteni dar aceștia exploatează, la rândul lor, pe Lazzaro, tânărul care se supune cu grație și nu știe să refuze rugămințile celor din jur.
Fără referințe religioase, filmul îmbină elementele unei parabole păgâne cu fragmente catolice. Neavînd mamă și tată, Lazzaro se împrietenește cu Tancredi, fiul marchizei de Luna, cei doi devenind un fel de jumătate de frați. Dacă pentru unul dintre băieți totul este o glumă învelită cu ambalaj de revoltă, celălalt devine loial noii legături de sânge. Exact ca-ntr-un pact, sângele este literalmente ștampilat pe o scrisoare iar cei doi învață limba lupilor. Se face apel la acea latură inocentă dar sălbatică a omului, trezită de prietenie.

Fratele Lazzaro se va comporta ireproșabil, punînd nevoile lui Tancredi pe primul loc. Apoi, ca o reacție chimică între două elemente incompatibile, pentru că așa-zisul frate avea intenții necurate, Lazzaro face febră. Corpul lui vrea să scape de infecție, respectiv de ajutorul strâmb oferit tânărului marchiz. Ajunge astfel pe marginea prăpastiei și cade. Prăpastia, privită simbolic, este nivelul la care Lazzaro aterizează, fiind în continuare inocent. Are doar nevoie de o pauză pentru a se purifica, pentru a ajunge la starea inițială.

Ca printr-o minune, sătenii scapă de povara muncii și ajung la oraș. Lazzaro se întâlnește cu un lup singuratic dar supraviețuiește acestei întâlniri deoarece pielea lui mirosea frumos, a adevăr.
Parte a doua a filmului prezintă o lume schimbată, undeva în viitor, în timp ce Lazzaro are aceeași vârstă și atitudine copilărească. Actorii aleși de tânăra regizor, Alice Rohrwacher, sunt atât actori profesioniști cât și amatori, oferind un aer autentic interacțiunii dintre cele două lumi cu săraci și bogați.

Filmul caută fericirea atemporală, celebrînd umanitatea, printr-un exemplu izolat. Fericirea aceasta ar putea fi atinsă atâta timp cât interesele oamenilor s-ar așeza unul lângă altul, despărțite de semnul Egal. În final te lasă cu jumătate de zâmbet pe buze, pentru că promovează speranța. O altă jumătate revine nostalgiei și dorinței de-l vedea pe Lazzaro din noi toți. Într-o lume cu intenții curate, nimeni nu ar mai avea de suferit iar inocența ar fi privită ca pe o virtute.

lazzaro

Eternity and a Day (1998, Theo Angelopoulos)

Alexander este poetul care te poartă într-o călătorie filosofică prin timp, după aflarea veștii că mai are puțin de trăit. Eternitatea este analizată minuțios, pe fragmente, exact cu acele episoade ce cântăresc greu pe balanța înțelepciunii. Că deh, ajuns la vârsta pensionării, trecutul pare însorit, în timp ce prezentul este filmat într-o ceață constantă.

Fiecare amintire aparține unui anotimp, fiecare pas te poartă într-o cameră din trecut, apoi, cu seninătate, pe malul mării sau față-n față cu tine, acel tânăr fără experiență.

Scena care deschide filmul este memorabilă. Micul Alexander se furișează pe vârful degetelor din casă. E un fel de evadare din Rai. Părinții sunt nevăzuți dar zâmbitori, sunt mereu acolo, gata să pregătească masa, cu drag, în timp ce fiul fuge la scăldat. Marea se întinde în fața ochilor, oferind tot timpul din lume și o invitație la cunoaștere.

Linia orizontului are o semnificație aparte în viziunea lui Angelopoulos. Mai întâi marea se unește cu pământul, apoi mirele cu mireasa, linia gardului se topește cu imensitatea cerului, nisipul salută cerul. Oamenii sunt mereu la mijloc, parcă străpunși simbolic de aceste săgeți.

Memoria lui Alexander este fertilă, cei dragi interacționează în continuare în mintea poetului. Vocea mamei este caldă, casa părintească este primitoare, nașterea copilului adună adulții pentru a se minuna de noua viață. Toate evenimentele se derulează cu seninătate în fața spectatorului.

Prezentul este clătinat de apariția unui puști fără nume, pe care Alexander îl salvează din mâinile unor traficanți. Călătoria celor doi este sinuoasă. Adultul și copilul sunt legați unul de celălalt, fiecare cu câte o temere. Cel mic nu știe ce va urma, poetul este îngrijorat de moștenirea pe care o lasă. Oare cărțile lui vor fi de folos generațiilor următoare? Oare ar putea auzi cineva sunetul pașilor lui, ca un ecou?

Firul narativ este lent dar nu acțiunea primează ci mai degrabă reflecțiile și colecția de cuvinte. Toată viața, poetul a cumpărat câte un cuvânt de la necunoscuți, însușindu-și noi înțelesuri. Cuvintele par a fi insuficiente atunci când trebuie să scrii finalul unui poem. Sau atunci când trebuie să spui ce simți. Cuvintele îi aduc înapoi pe cei din trecut și tot ele îl ajută pe Alexander să rezolve enigmele inimii.

Un film bijuterie, de văzut într-o zi cu soare, cu păsări care cântă la geam. Neapărat.

Nota mea: 8.50

eternity-and-a-day-01

credit foto

Leviathan (2014, Andrey Zvyagintsev)

Pornind de la etimologia cuvântului leviatan, filmul de față este expresia modernă pe care Zvyagintsev o atribuie Răului. Din punct de vedere simbolistic are loc o adevărată desfășurare de motive-dominó în care personajele sunt furnici neputincioase dar harnice.

Pentru amatorii de fire narative și răsturnări de situație, respirația va curge normal spre senin. Pe alocuri îi va lua somnul. Știam deja după vizionarea lui The Return și The Banishment ce mă așteaptă. Îți trebuie doar răbdare și foame de idei pentru a ajunge la miezul nucii. Stilul regizorului rus este într-adevăr inconfundabil de captivant.

De la început și până la sfârșit ai senzația că un deget arătător stă în fața fiecărui personaj. Fenomenul a fost perpetuat de-a lungul timpului și denumit, cu naivitate, destin.

Trecutul personajului Nikolai este cuprins într-un singur tablou. Atâtea generații respiră printr-o imagine. Străbunicii, bunicii și părinții au fost adăpostiți de același acoperiș. Sunt aduse bucăți din trecut într-un prezent glacial. Care a fost rolul acestor semințe în pământ?

Femeia din Leviathan este sortită repetiției. Pare a mușca din măr, ispitită de o formă de viață ce-i tulbură existența. Apa, elementul peren, pare a înghiți forma aceasta de viață numită om. În interiorul ei se află leviathanul, istoria care se hrănește cu greșelile omului. Această triere este inevitabilă și insuperabilă. Liberul arbitru îi dă posibilitatea omului de a-și alege călăul sau salvatorul.

Scheletul balenei poate fi răul-milenar în timp ce balena din apă este răul-prezent, schimbat la suprafață dar niciodată în esență.

Copilul nesupravegheat/needucat poate fi atât forma de viață din care vor ieși flori – dacă va urma drumul corect – dar și o buruiană sortită pieirii atunci când va avea loc secerișul.

Întrebarea lui Nikolai este pe buzele oricărui muritor de rând: oare dacă ar fi ales un alt drum, ar mai fi ajuns în acel punct? Oare dacă ar fi urmat un anumit ritual sau rețetă a comunității, ar fi sfârșit la fel?

Din punct de vedere moral, nimic nu poate fi verificat până la rădăcină. Adevărul este guvernat de un sistem putred. La suprafață totul este corect, legile există și se aplică. Dincolo de utilitatea lor apar ramificațiile morale.

În final, rocile sunt mușcate de apă, erodînd liniștea. Omul construiește iar timpul dărâmă sau cimentează. Legile veșniciei sunt guvernate de cu totul și cu totul alte reguli. Generații întregi au predat ștafete de înțelepciune și ADN-uri de începători. Nu se știe exact care este raportul dintre Adevăr și Iluzie dar merită încercarea pentru a ajunge la un nivel superior. Depinde ce crede fiecare că ar însemna Viața.

Nota mea: 9.00

levitan

 sursa foto aici

Lucy (2014, Luc Besson)

Am mers să văd Lucy din două motive. Besson reușește să strecoare scene memorabile și idei care se dizolvă în minte ca pastilele efervescente în apă. Pe moment îți spui că ai mai văzut ceva similar dar ceea ce ai în față îți place mai mult. Și motivul numărul doi: Scarlett. Este o actriță care reușește să surprindă în mod plăcut, cu fiecare apariție.

Cu Lucy regizorul încearcă să atragă prea multe categorii de cinefili. Câte unii vor vrea acțiune și s-o vadă pe Scarlett, femeia fatală. Alții vor fi atrași de ideea inteligenței infinite ca ultimă scară a evoluției omului de la stadiul de maimuță. Sau vor vrea să vadă oameni cu puteri. Genul ăsta de filme sunt fascinante, lasă loc imaginației.

Știm din capul locului cam ce se va întâmpla: o femeie (blondă!) ne va demonstra ce poate face un creier atunci când este accesat din ce în ce mai mult. Chiar dacă filmul are ca temelie un mit – cum că ne folosim numai 10% din creier – reușește să te corupă cu un exercițiu complex de imaginație.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să știi totul, să ai puteri nelimitate? Cam asta îți servește Lucy: o versiune de răspuns pentru această întrebare. Pe măsură ce reușește să-și acceseze cât mai mult din creier, noua Lucy se transformă într-o ființă superioară. Nu mai simte ceea ce simte un om obișnuit. Foamea, durerea, dorințele de zi cu zi pălesc în fața noii existențe. Viața este simțită la un nivel profund, conștiința devine atotcuprinzătoare.

Totuși, ajuns la un nivel superior, omul riscă să devină îngâmfat. Acest risc este prezent cam la orice nivel dar trebuie să aibă și justificare. Fie ce-o fi dar inteligența parcă nu e compatibilă cu aerele de superioritate. În plus, Lucy va ucide în dreapta și-n stânga, cu scopul de a atinge limita perfecțiunii. Conduce o mașină pentru prima dată într-un hal fără de hal. La un moment dat omul se întâlnește cu maimuța, evocînd pictura lui Michelangelo. Câteva clișee chiar puteau lipsi. Dar suntem la Hollywood, cam greu împaci arta cu mainstream-ul.

Câteva idei reușesc să străbată printre scenele de acțiune și replicile monosilabice pe care Lucy le aruncă dintr-o seriozitate de om înțelept. Este noul om autosuficient? Cunoașterea este impiedicată de tipare și ideile din zona de comfort psihic.

Aș fi spus că este de-ajuns cu aceste teorii dar finalul salvează filmul. Moștenirea lăsată de Lucy o putem corela cu cea mai veche carte din lume. Mi se pare îndrăzneață ideea lui Besson și totodată atrăgătoare. Cunoașterea absolută depășește timpul și spațiul.

Nota mea: 7

Lucy-2014-Movie-poster

 

Enemy (2013, Denis Villeneuve)

M-am uitat la Enemy pentru că mi-a plăcut foarte mult Incendies, regizat de același Villeneuve. Impactul pe care l-a avut Incendies asupra mea a fost puternic. L-am recomandat prietenilor, am scris despre el, am discutat cu alți cinefili, l-am arhivat bine și poate-l voi revedea peste ani (nu obișnuiesc să revăd filme prea des, indiferent cât de mult îmi plac, din cauza senzației că irosesc acel timp pe ceva consumat deja – când aș putea câștiga acel timp pe un film nou). Revenind la film, Enemy este ecranizarea romanului lui Saramago (unul dintre scriitorii mei preferați) – O Homem Duplicado. Încă nu am citit romanul, dar îl am în vedere, știind că scriitorul este axat pe complexitatea psihicului uman.

Filmul este construit într-o notă de mister progresiv, de ce-urile fiindu-ți explicate cu calm. Pur și simplu, stai cuminte și aștepți să ți se dezvăluie mici secrete. Scena inițială pare a fi ușa pe care intri în poveste, fără a mai avea posibilitatea de a ieși pe această ușă. Vedem mai mulți bărbați ce privesc o femeie goală. Unii dintre ei sunt încântați dar spectacolul nu este pe placul tuturor. Cineva își pune mâinile la ochi. Femeia va dori să distrugă un păianjen. Totul este posibil, nimic nu este sigur.

Personajul principal, Adam (un Jack Gyllenhaal ce reușește să pară banal), este profesor de istorie. Printre imagini, cuvintele spuse elevilor în sala de cursuri, vin să sublinieze anumite idei, conexiuni pentru scenele ce urmează. Totul este țesut cu un scop: istoria se repetă. Toate lucrurile importante se repetă. Ne este pregătit terenul pentru ceea ce urmează: Adam va vedea un film în care unul dintre personaje îi seamănă identic. Îl va căuta curios și temător totodată. De aici personajul principal va intra în umbră. Îl cunoaștem pe Anthony (tot Jack Gyllenhaal, de această dată un fel de bad boy), un actor faimos doar printre cunoștințe.

Cine este originalul și cine este copia? Aș fi tentată să spun că Adam este primul bărbat, cel care ar trebui să simbolizeze cumințenia. Anthony este exact opusul: tipul rebel ce-și urmează instinctele. Totuși, ambii bărbați există. Este nevoie de amândoi pentru a forma Omul, chiar dacă cei doi pot fi Ying și Yang-ul aceleiași imagini. Imaginea este singurul lucru pe care-l au în comun și nu trădează nimic. De fapt, atâta timp cât nu vorbești, nimeni nu va ști ce gândești, ce visezi, ce granițe treci cu mintea. Adam poate fi un profesor de istorie ce și-a dorit mereu să fie actor. Anthony are o soție însărcinată dar iubește libertatea. Cine este vinovat pentru situațiile în care totul pare blocat? Orice alegere prezintă avantaje și dezavantaje. Inamicul aici ar putea fi vocea interioară cu care personajele nu sunt de acord. Inamicul ar mai putea fi femeia – în cazul lui Anthony, prins în plasa responsabilității de a fi tată.

Finalul mă face să cred că rolurile se pot transfera. Una dintre cele două lumi trebuie să dispară. Păianjenul apare de trei ori în mod evident. Prima dată sub tocul femeii. Partea asta mi se pare cea mai interesantă. Cumva femeia are posibilitatea de a alege ceea ce vrea să devină: una care îl calcă sau una care îl crește. Este totodată condiția femeii. Călcându-l (nu știm dacă a făcut-o) ar însemna că alege libertatea, din toate punctele de vedere. Dacă-l acceptă, își asumă această responsabilitate. A doua oară păianjenul este deasupra orașului. Poate fi vorba despre oricine, prins într-o plasă. Oricum ar fi, finalul lasă loc imaginației. Abia aștept să citesc romanul!

Nota mea: 9

Image

The Face of Another sau necesitatea măștilor (1966, Hiroshi Teshigahara)

În urma unui accident, inginerul Okuyama rămâne desfigurat. Depresia și dorința de a se reintegra în societate, îl fac să accepte un experiment propus de medicul său psihiatru: un chip nou. Okuyama este avertizat că această mască îl poate transforma, că există un anumit pericol de înstrăinare față de propria persoană. Trebuie doar să nu se lase condus de mască. Într-adevăr, plăcerea de a avea o nouă identitate, fără ca prietenii și familia să-l recunoască, îi dă senzația de libertate totală. Noul chip va trezi o nouă personalitate, ruptă din străfundurile iresponsabilității. Okuyama va alege calea dublă: își minte soția că pleacă într-o călătorie de afaceri, în timp ce închiriază o casă nouă. Între timp hotărăște să-și seducă soția, pentru a-i testa fidelitatea.

În paralel, este prezentată povestea unei femei frumoase, cu o cicatrice pe ochiul drept. Semnul pare a fi o consecință a bombei atomice care a afectat Hiroshima și Nagasaki în 1945. Fata își continuă viața, marcată pe veci de acel incident ce-i fură plăcerile tinereții. Totuși, acceptarea acestui drum este o povară.

Filmul dezbate tipologia și necesitatea măștilor, de la banalul machiaj al femeilor până la diversele metode de ascundere a realității: părul pe ochi poate ascunde o cicatrice, ochelarii de soare pot ascunde privirea, vopsitul părului poate ascunde firele albe, etc. Inspirat din nuvela cu același nume a lui Kobo Abe, filmul pendulează între moralitate, libertatea spiritului și descoperirea identității. Dacă am fi cu toții necunoscuți, ar mai exista nelegiuiri? Ce ne oprește de fapt din a fi așa cum vrem să fim: societatea, educația sau chipul pe care-l afișăm?

 Image

Nota mea: 7.50