Category Archives: Neorealism

La macchina ammazzacattivi sau hai că-ți vin eu de hac! (1952, Roberto Rossellini)

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să-i aud pe cei din jur rostind cu voce tare cum i-ar pedepsi pe cei care fac umbră pământului degeaba. Unii cică ar merita duși, cu toate neamurile lor, pe insule pustii, alții să primească bombe cadou. În mod ciudat, se întâmplă ca anumite persoane să scape de justiție și de alte forme de restabilire a dreptății. Ei continuă să facă ceea ce știu mai bine, fără să fie vreodată prinși sau pedepsiți. Câte-unul vede dar are mâinile legate sau nu este auzit. Cine trebuie să ia atitudine?

La macchina ammazzacattivi este un biet aparat foto care pune pe pauză omul cel rău. Pedepsitul dispare brusc din poveste. Se pare că Celestino (hmm, ce nume predestinat), un fotograf cu virtuți nepătate, descoperă că poate reinventa legea. Ok, ce faci când ai puterea în mâinile tale? De multe ori puterea este confundată cu banii. Oamenii se asociază pentru a obține diverse avantaje (cuplul Romeo și Julieta din film, iubire cu năbădăi până la deschiderea testamentului bunicii), italienii vor să deschidă un hotel mare pe plajă dar au nevoie de americani (se deschid brusc porțile ospitalității). Din fericire, puterea lui Celestino este una morală, aducătoare de soluții temporare. Nu este ușor să ții frâiele dreptății, mintea îți poate fi încețoșată de furie.

Personajele lui Rossellini par a fi cuprinse de lăcomie și sunt animate de judecăți subiective. Fiecare are câte o definiție pentru ceea ce înseamnă corectitudine, dreptate, adevăr. Culmea este că definițiile sunt ca cele 49 de numere de la loto: niciun număr nu este egal cu celelalte.

Celestino vrea să curețe satul de oamenii cei răi dar va descoperi alte necunoscute. Ce înseamnă rău de fapt; poate fi anulat făcînd măcar o faptă bună? Care este limita dintre bine și rău? Înainte de a lua o decizie, este bine să te gândești de trei ori, spune regizorul. Aș zice că anumite situații se cer etichetate și ștampilate dar deciziile radicale dau greutate responsabilităților. Ceea ce ai semănat, vei culege – vorba proverbului.

Nota mea: 7.50

Advertisements

Miracolo a Milano, un flash neorealist (1951, Vittorio de Sica)

O bătrână găsește un bebeluș. Hotărăște să-l păstreze, cu zâmbetul pe buze. Cine este micul străin, numit mai târziu Totò? El va continua ciclul Vieții, luându-și, la scurt timp, la revedere de la cea care i-a fost mamă. Îi rămâne moștenire o parte din înțelepciunea femeii și o tablă a înmulțirii, știută pe verificate. Deși orfelinatul îi oferă un acoperiș deasupra capului, un alt segment al vieții îl așteaptă la împlinirea celor optsprezece ani: strada, lungă și lată, cu ale ei experiențe dure. De fapt, cine reușește să treacă peste greutăți, dă bună ziua referindu-se strict la calitatea zilei respective. Dar cine se mai gândește la asta atunci când salută? Multe dintre urări, sunt spuse dintr-un automatism ce-și pierde trăirea.

Totò va găsi un nou adăpost, care se dezmembrează la prima suflare a vântului. Asta nu-l descurajează deloc. Va construi case și-și va face mulți prieteni, animînd stările lor de spririt, dăruind dintr-o bucurie ce pare un izvor nesecat. Este magistrală scena în care apare soarele iar oamenii, ca niște vrăbii zgribulite, încearcă să se încălzească sub raza lui mare, o aripă protectoare. Soarele este primul bun comun, împărțit frățește. Treptat-treptat se vor împărți bilete pentru a vedea apusul de soare (moment la fel de scurt scurt ca un wooaw), se va oferi ca premiu un pui fript (în timp ce unul mănâncă, ceilalți salivează și aplaudă când rămân numai oasele în farfurie) și vom vedea cum de la gratis și simplu, omul vrea blănuri și milioane-de-milioane-de-milioane-plus-unu. Când ești sărac, nu poți compara viața pe care o ai cu cea pe care o visezi. Te bucuri strict de prezent și de ceea ce-ți oferă clipa.

Ce i-ar trebui, totuși, unui om ca să fie fericit 100%? Aș zice că pe dezvoltarea acestui miracol capătă greutate filmul de față. Vorbește, fără a părea moralizator, despre umanitate, puritate și ceea ce ar trebui să fie/facă omul pentru a deveni Om. Un film complex, plin de simboluri, pe alocuri haios, pe alocuri naiv. Cu toate acestea, poate fi vizionat cu succes și-n era smartphone-urilor/Facebook/mall-uri/ McDonald’s, etc. Anumite bucurii pot fi de moment, altele fără sfârșit. Rămâne doar să le descoperi.

Nota mea: 9.50

Un chien andalou 1929, Luis Bunuel

Fac ce fac și mă întorc la regizorul care mi-a deschis apetitul pentru suprarealism. Un chien andalou este primul cuvânt al lui Bunuel în lumea filmului, primele impresii puse pe ecran. Ținând cont că urmărea câte trei filme pe zi și a conștientizat că asta vrea să facă, este admirabilă evoluția lui. Deși scurtmetraj, Câinele andaluz exprimă câteva frânturi de idei, în cantitate pură. E drept că Bunuel a colaborat cu Salvador Dali de această dată, din prietenia celor doi rezultând ceva ce istoria cinema-ului avea să memoreze și să dea mai departe: norul care taie ochiul lunii, furnicile din palmă, bărbatul care trage după el doi preoți și un măgăruș mort, femeia care fuge din calea pasiunii și se aruncă în valurile nebuniei. Sunt imagini pe care Un chien andalou le oferă într-un mod ce poate vorbi în n-șpe feluri. Un filmuleț diferit cu fiecare vizionare, ce merită aprofundat și promovat în anul 2011, când majoritatea privește cu ochi buni numai ceea ce este nou.

Nota mea: 8.50

Le fantome de la liberte 1974, Luis Bunuel

Oamenii stau la masă pe toalete, în fundul gol, normal. Când merg să mănânce, se încuie într-o cameră mică, pentru a avea deplină intimitate. Oare dacă ar mânca mai puțin, ar polua mai puțin? Părinții își pierd copilul, îl găsesc imediat dar merg totuși să-l declare dispărut. Poliția, conștiincioasă, înregistrează plângerea și spune că va dura ceva până vor găsi copilul. Niște preoți se roagă pentru soarta unui om. Peste câteva ore fumează și joacă poker până se face dimineață.

Fiecare personaj predă ștafeta următorului. Ce dacă ești șeful poliției și nu te crede nimeni? Există întotdeauna o dublură pentru atunci când vrei să mergi într-un bar cu prietenii. Fantoma libertății concentrează stilul preferat al lui Bunuel (suprarealismul) în câteva palme adresate întregii societăți. Bineînțeles, sunt palme acordate cu delicatețe. Cuvintele care nu se spun nu au cum să doară, nu?

Nota mea: 7