Category Archives: Nota 10

Miracolo a Milano, un flash neorealist (1951, Vittorio de Sica)

O bătrână găsește un bebeluș. Hotărăște să-l păstreze, cu zâmbetul pe buze. Cine este micul străin, numit mai târziu Totò? El va continua ciclul Vieții, luându-și, la scurt timp, la revedere de la cea care i-a fost mamă. Îi rămâne moștenire o parte din înțelepciunea femeii și o tablă a înmulțirii, știută pe verificate. Deși orfelinatul îi oferă un acoperiș deasupra capului, un alt segment al vieții îl așteaptă la împlinirea celor optsprezece ani: strada, lungă și lată, cu ale ei experiențe dure. De fapt, cine reușește să treacă peste greutăți, dă bună ziua referindu-se strict la calitatea zilei respective. Dar cine se mai gândește la asta atunci când salută? Multe dintre urări, sunt spuse dintr-un automatism ce-și pierde trăirea.

Totò va găsi un nou adăpost, care se dezmembrează la prima suflare a vântului. Asta nu-l descurajează deloc. Va construi case și-și va face mulți prieteni, animînd stările lor de spririt, dăruind dintr-o bucurie ce pare un izvor nesecat. Este magistrală scena în care apare soarele iar oamenii, ca niște vrăbii zgribulite, încearcă să se încălzească sub raza lui mare, o aripă protectoare. Soarele este primul bun comun, împărțit frățește. Treptat-treptat se vor împărți bilete pentru a vedea apusul de soare (moment la fel de scurt scurt ca un wooaw), se va oferi ca premiu un pui fript (în timp ce unul mănâncă, ceilalți salivează și aplaudă când rămân numai oasele în farfurie) și vom vedea cum de la gratis și simplu, omul vrea blănuri și milioane-de-milioane-de-milioane-plus-unu. Când ești sărac, nu poți compara viața pe care o ai cu cea pe care o visezi. Te bucuri strict de prezent și de ceea ce-ți oferă clipa.

Ce i-ar trebui, totuși, unui om ca să fie fericit 100%? Aș zice că pe dezvoltarea acestui miracol capătă greutate filmul de față. Vorbește, fără a părea moralizator, despre umanitate, puritate și ceea ce ar trebui să fie/facă omul pentru a deveni Om. Un film complex, plin de simboluri, pe alocuri haios, pe alocuri naiv. Cu toate acestea, poate fi vizionat cu succes și-n era smartphone-urilor/Facebook/mall-uri/ McDonald’s, etc. Anumite bucurii pot fi de moment, altele fără sfârșit. Rămâne doar să le descoperi.

Nota mea: 9.50

Casablanca (1942, Michael Curtiz)

This slideshow requires JavaScript.

Să-mi fie rușine! Am văzut acest film abia ieri în timp ce alții știu replici întregi din el. Acum înțeleg de ce! Scenariul este impecabil, prestația actorilor de nota 10, deznodământul asemenea. Să nu mai spun de umorul fin, presărat cu gust. Cred că nu l-am văzut până acum deoarece aveam senzația că e un film cam siropos. Dar până nu vezi ceva, mai bine nu te pronunți deloc. Nici măcar după comentariile altora.

Acum am înțeles rugămintea mai cântă o dată, Sam. Câtă putere poate avea memoria unui cântec!

You must remember this
A kiss is still a kiss
A sigh is still (just) a sigh
The fundamental things apply
As time goes by

Woman needs man – and man must have his mate
That no one can deny

Pentru a nu introduce spoilers mă opresc aici. Închei cu una dintre cele mai bune replici din istoria cinematografiei:

 If that plane leaves the ground and you’re not with him, you’ll regret it. Maybe not today. Maybe not tomorrow, but soon and for the rest of your life.

Nota mea: 9.50

Le charme discret de la bourgeoisie 1972, Luis Bunuel

Prăpastia dintre clasele sociale a existat dintotdeauna, poate mai evidentă în trecut când oamenii nu puteau pretinde că sunt prinți fără a avea probe. Acum e mai ușor să îți cumperi o geantă fake, un parfum, un ceas sau orice alt accesoriu pentru a induce lumea în eroare. Dar nici azi popa nu e popă fără veșmintele sale, fițosul nu e fițos până nu se umflă în pene. Filmul de față este ca o minge la fileu pentru toate categoriile de oameni: bogați, săraci, așa-zișii modești, etc. Din punctul meu de vedere, o capodoperă ce trece proba timpului cu succes.

Nota mea: 9.50

Dogville 2003, Lars von Trier

Dogville îmbină cu succes elemente din film, teatru, literatură. Avem un povestitor pe fundal, un decor minimalist care desființează orice tip de graniță, personaje bine definite. Grace (Nicole Kidman) apare într-un orășel cu numai 15 oameni unde legea s-a scris în timp iar cercul s-a îngustat. Ce trebuie să faci pentru a te integra într-o comunitate restrânsă, unde toți se cunosc foarte bine? Cu alte cuvinte, ce dai ca să primești ospitalitate? E o întrebare aiurea dacă ne gândim că omul ar trebui să fie amabil prin însăși firea lui, în special cu cineva care nu i-a făcut nimic rău. Cel puțin, dacă avem de-a face cu oameni care au pretenția că au primit o educație, altfel nu știm de ce anume ar fi în stare indivizii lăsați în voia lor, sălbatici. Că este vorba de un set de principii morale, de religie sau spiritul de turmă, masele pot fi controlate.

Dar Grace este o necunoscută și pentru a prinde încredere într-o femeie care pare inocentă, trebuie să existe un test. Grace trece proba dar atunci când oferi un deget sunt șanse să ți se ia toată mâna. Mai departem ies la iveală colții care cândva reprezentau zâmbetele politicoase. Lars von Trier spune că răul poate să apară pe orice fel de teren.

Dogville nu ține morțiș să arate partea întunecată a firii umane pe cât condamnă omul ce-și urmează instictele animalice. Reacția comunității este invers proporțională cu bunătatea lui Grace. Cu cât aceasta privește mai mult în viitor și are puterea să ierte, cu atât oamenii simt că ar trebui să o consume, ca pe un bun comun. Finalul este surprinzător și aduce puțin echilibru în ecuație dar și o notă de tristețe. Grace conștientizează că nu poate rupe răul din rădăcini și acceptă puterea. Un film foarte bun ce lasă loc pentru multe interpretări.

Nota mea: 9.50

La double vie de Veronique 1991, Krzysztof Kieslowski

Unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste vazute pana acum. Imagini pline de poezie, fragmente care dau frau liber imaginatiei, culori intense, muzica patrunzatoare. Cui i-a placut Amelie ii va placea si acest film.

Nota mea: 10

Later edit: văzut deja de două ori

12 Angry Men (1957, Sidney Lumet)

12 bărbaţi sunt puşi în faţa unei mari decizii: să trimită sau nu un tânăr de numai 18 ani pe scaunul electric. Analizînd la suprafaţă cazul, majoritatea pledează pentru vinovăţie. Normal, unul dintre juraţi se grăbeşte la un joc de baseball, un altul nu are răbdare, altul are o relaţie dezastruoasă cu propriul fiu, altul crede că despicatul firului în patru te îndepărtează de adevăr, etc.

Fiecare dintre juraţi crede că băiatul (acuzat că şi-ar fi ucis tatăl) e vinovat. Mai puţin unul (Henry Fonda). El ridică un semn de întrebare, fără să se grăbească în stabilirea verdictului. Există posibilitatea ca omul să se înşele. După o analiză amănunţită a probelor şi o demontare extraordinară a acestora, Continue reading

La dolce vita 1960, Federico Fellini

M-a urmărit câteva zile bune după ce l-am văzut. De altfel, cam tot ce am văzut până acum regizat de Fellini (I Vitelloni, La strada) a avut un mare impact asupra mea. Vreau să urmăresc mai departe şi celelalte filme după 1960.

Personajul principal, Marcello, întruchipează intelectualul idealist care nu se poate decide între cele două (aş spune trei dacă punem şi femeile în calcul) mari pasiuni ale sale: jurnalismul şi scrisul.
El alunecă prin viaţă, trăieşte numai în prezent, fără să ştie exact ce vrea. Tânjeşte după dragoste dar atunci când este iubit se simte sufocat. Poate din cauză că nu este capabil să răspundă, cine ştie?

Relaţia cu tatăl lui l-a afectat mai mult decât lasă să se vadă. Când era copil a fost tratat cu răceală, nu cunoaşte afecţiunea paternă. Despre mamă nu se spune nimic.

Femeile din viaţa lui Marcello sunt trecătoare ca şi stările lui de spirit. Una este naivă, alta este alintată, Continue reading