Category Archives: Nota 9

Leviathan (2014, Andrey Zvyagintsev)

Pornind de la etimologia cuvântului leviatan, filmul de față este expresia modernă pe care Zvyagintsev o atribuie Răului. Din punct de vedere simbolistic are loc o adevărată desfășurare de motive-dominó în care personajele sunt furnici neputincioase dar harnice.

Pentru amatorii de fire narative și răsturnări de situație, respirația va curge normal spre senin. Pe alocuri îi va lua somnul. Știam deja după vizionarea lui The Return și The Banishment ce mă așteaptă. Îți trebuie doar răbdare și foame de idei pentru a ajunge la miezul nucii. Stilul regizorului rus este într-adevăr inconfundabil de captivant.

De la început și până la sfârșit ai senzația că un deget arătător stă în fața fiecărui personaj. Fenomenul a fost perpetuat de-a lungul timpului și denumit, cu naivitate, destin.

Trecutul personajului Nikolai este cuprins într-un singur tablou. Atâtea generații respiră printr-o imagine. Străbunicii, bunicii și părinții au fost adăpostiți de același acoperiș. Sunt aduse bucăți din trecut într-un prezent glacial. Care a fost rolul acestor semințe în pământ?

Femeia din Leviathan este sortită repetiției. Pare a mușca din măr, ispitită de o formă de viață ce-i tulbură existența. Apa, elementul peren, pare a înghiți forma aceasta de viață numită om. În interiorul ei se află leviathanul, istoria care se hrănește cu greșelile omului. Această triere este inevitabilă și insuperabilă. Liberul arbitru îi dă posibilitatea omului de a-și alege călăul sau salvatorul.

Scheletul balenei poate fi răul-milenar în timp ce balena din apă este răul-prezent, schimbat la suprafață dar niciodată în esență.

Copilul nesupravegheat/needucat poate fi atât forma de viață din care vor ieși flori – dacă va urma drumul corect – dar și o buruiană sortită pieirii atunci când va avea loc secerișul.

Întrebarea lui Nikolai este pe buzele oricărui muritor de rând: oare dacă ar fi ales un alt drum, ar mai fi ajuns în acel punct? Oare dacă ar fi urmat un anumit ritual sau rețetă a comunității, ar fi sfârșit la fel?

Din punct de vedere moral, nimic nu poate fi verificat până la rădăcină. Adevărul este guvernat de un sistem putred. La suprafață totul este corect, legile există și se aplică. Dincolo de utilitatea lor apar ramificațiile morale.

În final, rocile sunt mușcate de apă, erodînd liniștea. Omul construiește iar timpul dărâmă sau cimentează. Legile veșniciei sunt guvernate de cu totul și cu totul alte reguli. Generații întregi au predat ștafete de înțelepciune și ADN-uri de începători. Nu se știe exact care este raportul dintre Adevăr și Iluzie dar merită încercarea pentru a ajunge la un nivel superior. Depinde ce crede fiecare că ar însemna Viața.

Nota mea: 9.00

levitan

 sursa foto aici

Interstellar (2014, Christopher Nolan)

Interstellar duce imaginația la nivelul unui cuadruplu axel mental. Christopher Nolan realizează o astfel de săritură în istoria cinematografiei îmbinînd teme precum percepția subiectivă a realității, iubirea ca unic liant între generații și spațiu, relativitatea timpului, complexitatea identității umane.

Fără a dezvălui prea mult din ceea ce am văzut, încerc să-mi adun impresiile la o zi după vizionarea filmului. Pe moment a fost bulversant și totdată fascinant. Câteva idei cu care am rămas:

Știința poate deveni un pilon instabil atunci când ceea ce părea definitiv este de fapt incomplet. Adevărul este văzut progresiv și mai greu în totalitate.

Relația dintre un părinte și copilul său este prezentată ca unică metodă de a salva specia umană. Dorința de a lupta este puternică atâta timp cât există combustibil pentru acest foc. Dragostea transcende timpul și cunoașterea milenară. Numai cel care iubește va putea trece la un nivel superior, dincolo de ceea ce văd ochii. Spiritul umanității există prin aceste moșteniri, fiecare generație îmbogățind-o pe cea actuală cu dragostea precedentă.

Este un joc riscant dar Christopher Nolan merge pe tărâmuri necunoscute și lansează idei pe care imaginația le poate îmbrăca diferit, în funcție de privitor.

Tranziția de la o lume la alta este lipsită de zgomot, tensiunea este dozată cât să te țină curios și fascinat. Imprevizibiul apare exact atunci când spectatorul este pregătit să treacă un prag nou.

După vizionarea acestui film Matthew McConaughey devine actorul meu preferat.

Se pare că Nolan se pricepe să facă selecții. Citeam aici că regizorul știa de la șapte ani că vrea să facă filme. Dacă de la acea vârstă îi era clar drumul și a făcut totul în acest sens, nu mi se pare ciudat faptul că în 2014 omul acesta nu are telefon mobil sau adresă de email. La fel ca-n Interstellar, ceea ce contează este esența lucrurilor.

Nota mea: 9

interstellar-poster

Enemy (2013, Denis Villeneuve)

M-am uitat la Enemy pentru că mi-a plăcut foarte mult Incendies, regizat de același Villeneuve. Impactul pe care l-a avut Incendies asupra mea a fost puternic. L-am recomandat prietenilor, am scris despre el, am discutat cu alți cinefili, l-am arhivat bine și poate-l voi revedea peste ani (nu obișnuiesc să revăd filme prea des, indiferent cât de mult îmi plac, din cauza senzației că irosesc acel timp pe ceva consumat deja – când aș putea câștiga acel timp pe un film nou). Revenind la film, Enemy este ecranizarea romanului lui Saramago (unul dintre scriitorii mei preferați) – O Homem Duplicado. Încă nu am citit romanul, dar îl am în vedere, știind că scriitorul este axat pe complexitatea psihicului uman.

Filmul este construit într-o notă de mister progresiv, de ce-urile fiindu-ți explicate cu calm. Pur și simplu, stai cuminte și aștepți să ți se dezvăluie mici secrete. Scena inițială pare a fi ușa pe care intri în poveste, fără a mai avea posibilitatea de a ieși pe această ușă. Vedem mai mulți bărbați ce privesc o femeie goală. Unii dintre ei sunt încântați dar spectacolul nu este pe placul tuturor. Cineva își pune mâinile la ochi. Femeia va dori să distrugă un păianjen. Totul este posibil, nimic nu este sigur.

Personajul principal, Adam (un Jack Gyllenhaal ce reușește să pară banal), este profesor de istorie. Printre imagini, cuvintele spuse elevilor în sala de cursuri, vin să sublinieze anumite idei, conexiuni pentru scenele ce urmează. Totul este țesut cu un scop: istoria se repetă. Toate lucrurile importante se repetă. Ne este pregătit terenul pentru ceea ce urmează: Adam va vedea un film în care unul dintre personaje îi seamănă identic. Îl va căuta curios și temător totodată. De aici personajul principal va intra în umbră. Îl cunoaștem pe Anthony (tot Jack Gyllenhaal, de această dată un fel de bad boy), un actor faimos doar printre cunoștințe.

Cine este originalul și cine este copia? Aș fi tentată să spun că Adam este primul bărbat, cel care ar trebui să simbolizeze cumințenia. Anthony este exact opusul: tipul rebel ce-și urmează instinctele. Totuși, ambii bărbați există. Este nevoie de amândoi pentru a forma Omul, chiar dacă cei doi pot fi Ying și Yang-ul aceleiași imagini. Imaginea este singurul lucru pe care-l au în comun și nu trădează nimic. De fapt, atâta timp cât nu vorbești, nimeni nu va ști ce gândești, ce visezi, ce granițe treci cu mintea. Adam poate fi un profesor de istorie ce și-a dorit mereu să fie actor. Anthony are o soție însărcinată dar iubește libertatea. Cine este vinovat pentru situațiile în care totul pare blocat? Orice alegere prezintă avantaje și dezavantaje. Inamicul aici ar putea fi vocea interioară cu care personajele nu sunt de acord. Inamicul ar mai putea fi femeia – în cazul lui Anthony, prins în plasa responsabilității de a fi tată.

Finalul mă face să cred că rolurile se pot transfera. Una dintre cele două lumi trebuie să dispară. Păianjenul apare de trei ori în mod evident. Prima dată sub tocul femeii. Partea asta mi se pare cea mai interesantă. Cumva femeia are posibilitatea de a alege ceea ce vrea să devină: una care îl calcă sau una care îl crește. Este totodată condiția femeii. Călcându-l (nu știm dacă a făcut-o) ar însemna că alege libertatea, din toate punctele de vedere. Dacă-l acceptă, își asumă această responsabilitate. A doua oară păianjenul este deasupra orașului. Poate fi vorba despre oricine, prins într-o plasă. Oricum ar fi, finalul lasă loc imaginației. Abia aștept să citesc romanul!

Nota mea: 9

Image

Incendies (2010, Denis Villeneuve)

Un film pe care nu ai cum să-l uiți vreodată. Spectatorul devine călător, musafir, fugar, rebel, victimă, nobil. Planurile narative sunt bine împletite. Exact atunci când totul ia foc, se aprinde un alt fitil. În final, nu trecutul este curiozitatea ci adevărul care vine să stingă totul. Incendies l-aș asemăna cu o ecuație cu mai multe necunoscute, unde solutia este egala cu originile fiecarui personaj. Un film tulburător.

Nota mea: 9

Léon (1994, Luc Besson)

Când spui criminal profesionist, te gândești la un tip care omoară pentru bani. Cam așa ar fi: criminalul are un job pe viață, cu normă întreagă, ce necesită pregătire permanentă și o atenție sporită. Cu cât trece timpul, cu atât se poate apropia mai mult de victime, nemaiavând nevoie de lunetă.

Totul pornește de la prima crimă, când viața i se schimbă. Aș spune că dispare motivația de a mai trăi dar, ea este ascunsă sub chipul dur. Important este însă factorul declanșator. Ce-l determină pe un om să devină criminal? Ar putea fi  pasiunea. La fel de bine ar putea fi răzbunarea. Depinde cât de mult dramatizează fiecare.

Léon (interpretare de nota 10 a lui Jean Reno) este criminalul atipic: introvertit, fără prieteni, cu obiceiuri și afecțiuni bine calculate. Bea lapte în fiecare zi, îngrijește o plantă și curăță armele cu meticulozitate. Face abdomene și nu-și uită niciodată jobenul atunci când pleacă în misiune.

Atunci când o primește pe Mathilda (Natalie Portman, adorabilă și talentată) în viața lui, totul se schimbă. De fapt, simplul fapt că cei doi sunt nevoiți să trăiască împreună, va avea repercusiuni. Anumite scene sunt subliniate de lumină, într-un mod antitetic. Momentul în care Mathilda pășește în camera lui Léon, este egal în delicatețe cu momentul în care Leon iese pe ușă, în ultima sa  misiune. Efectiv se face un schimb de energii între cei doi. Criminalul împrumută din inocența fetei, Mathilda învață să-și gestioneze durerea. În momentul în care planta va găsi pământul potrivit pentru rădăcini, se instalează pacea pe ambele fronturi.

Nota mea: 9

In a better world (2010, Susanne Bier)

Un film ce ridică multe întrebări și lasă loc unor lecții de viață complexe. Trebuie să-ți faci dreptate singur sau să ierți? Lupta se poate da între răzbunare și acceptarea unor palme, cu demnitatea omului conștient că suferința înseamnă altceva, nu orgoliu rănit.

Ce înseamnă prietenie adevărată: să consimți la greșelile cuiva sau să te dai la o parte cu diplomație? Personajele vor lăsa la vedere atât cât este nevoie pentru a înțelege că dincolo de vârful aisberg-ului există probleme mai mari, ce trebuiesc tratate la timp.

Ce trebuie să se întâmple pentru a uni doi oameni despărțiți, care se iubesc dar nu pot trece peste anumite greșeli?

Un film despre afecțiune, suferință, răzbunare, iertare, maturizare, pace. Coloana sonoră este de-a dreptul magnifică! Nu intervine peste film cu brutalitate, nu dramatizează mai mult decât este cazul (ca-n alte filme care trag de astfel de artificii pentru a suplini acțiunea).

Haevnen a fost nominalizat în competiția Cel mai bun film al anului în cadrul Academiei Europene de Film. Pe 6 decembrie 2011 premiul i-a revenit însă Melancholiei lui Lars von Trier. În competiție au mai participat și Băiatul cu bicicleta și Discursul Regelui. Le amintesc numai pe cele văzute de mine pentru că aș fi acordat premiul lui Haevnen. Mi s-a părut mai bine construit decât Melancholia (greoi și expresiv doar pe alocuri). Aici personajele sunt autentice, sentimentele lor ies dincolo de ecran. Mi-a plăcut foarte mult puștiul care l-a interpretat pe Christian. Cred că vom mai auzi de William Johnk Nielsen. Despre multitudinea de premii obținute, aici.

Nota mea: 9

The man without a past (2002, Aki Kaurismäki)

Ce ai face dacă ai rămâne fără memorie? Ești nevoit să iei de la zero totul: casă, masă, prieteni, sentimente, etc. Personajul nostru nu numai că privește viitorul cu încredere, dar devine un alt om. Este nevoit să-și construiască o identitate nouă. Asta nu-l demoralizează și nici nu-l împiedică să vadă partea plină a paharului. Viața merge înainte, nu înapoi. Desigur, poate nu mai ține minte tabla înmulțirii dar știe că plantând doi cartofi în pământ, vor ieși mai mulți. Lumea modernă, spune el, trăiește numai prezentul, în timp ce omul de la țară trebuie să se gândească la viitorul recoltelor sale. Recolta omului fără memorie este vastă: un sărut furat, ce va trezi sentimente în inima femeii de care s-a îndrăgosit, o speranță oferită unor cântăreți de jazz, un cămin cald oferit unui câine pe nume Hannibal, etc.

Este prima dată când văd un film în limba finlandeză, ceea ce-i dă o notă oarecum stranie pentru că ai senzația că oamenii sunt veniți de pe o altă planetă. Finlandeza nu seamănă cu niciuna dintre limbile pe care le pot recunoaște cu ușurință. Dar nici nu sună rău. Trebuie să menționez coloana sonoră (energică și optimistă) și piesa asta, la care efectiv am intrat în atmosfera filmului.

Nota mea: 8.50