Category Archives: Psihologic

Interstellar (2014, Christopher Nolan)

Interstellar duce imaginația la nivelul unui cuadruplu axel mental. Christopher Nolan realizează o astfel de săritură în istoria cinematografiei îmbinînd teme precum percepția subiectivă a realității, iubirea ca unic liant între generații și spațiu, relativitatea timpului, complexitatea identității umane.

Fără a dezvălui prea mult din ceea ce am văzut, încerc să-mi adun impresiile la o zi după vizionarea filmului. Pe moment a fost bulversant și totdată fascinant. Câteva idei cu care am rămas:

Știința poate deveni un pilon instabil atunci când ceea ce părea definitiv este de fapt incomplet. Adevărul este văzut progresiv și mai greu în totalitate.

Relația dintre un părinte și copilul său este prezentată ca unică metodă de a salva specia umană. Dorința de a lupta este puternică atâta timp cât există combustibil pentru acest foc. Dragostea transcende timpul și cunoașterea milenară. Numai cel care iubește va putea trece la un nivel superior, dincolo de ceea ce văd ochii. Spiritul umanității există prin aceste moșteniri, fiecare generație îmbogățind-o pe cea actuală cu dragostea precedentă.

Este un joc riscant dar Christopher Nolan merge pe tărâmuri necunoscute și lansează idei pe care imaginația le poate îmbrăca diferit, în funcție de privitor.

Tranziția de la o lume la alta este lipsită de zgomot, tensiunea este dozată cât să te țină curios și fascinat. Imprevizibiul apare exact atunci când spectatorul este pregătit să treacă un prag nou.

După vizionarea acestui film Matthew McConaughey devine actorul meu preferat.

Se pare că Nolan se pricepe să facă selecții. Citeam aici că regizorul știa de la șapte ani că vrea să facă filme. Dacă de la acea vârstă îi era clar drumul și a făcut totul în acest sens, nu mi se pare ciudat faptul că în 2014 omul acesta nu are telefon mobil sau adresă de email. La fel ca-n Interstellar, ceea ce contează este esența lucrurilor.

Nota mea: 9

interstellar-poster

Possession (1981, Andrzej Zulawski)

Reacțiile mele pe tot parcursul filmului erau ca strigările la licitație: ăsta e cel mai dubios film văzut vreodată. Ba este cel mai caraghios. Ba este absurd. Ba nu are sens, exagerează. Până-n final când am zis: wow, mult i-a trebut să ajungă aici? Și de ce tocmai pe calea asta? Dar să nu despicăm originalitatea regizorului în patru. Omul transmite un mesaj puternic despre alienarea în cuplu, dusă chiar până la o alienare mintală. De menționat faptul că filmul a fost realizat într-o perioadă în care Zulawski se afla în plin proces de divorț.

Recunosc, nu sunt un mare fan al filmelor horror. De altfel, filmul nu poate fi încadrat în niciuna dintre categoriile tradiționale. Nu este nici călare, nici pe jos. Este doar o dramă isteață, cu ceva sânge care mânjește ecranul și pretenții de film cult. Isabelle Adjani urma să câștige în 1981 premiul Cannes pentru cea mai bună actriță.

Possession are câteva merite paradoxale. Vorbește despre îngerul și demonul dintr-un om, despre aparențe și subconștient, ideal versus real, moarte și renaștere, sacrificii.

Anna hotărăște să divorțeze de Mark. Din acel moment ieșirile ei misterioase te vor scoate din sărite și totodată îți vor alimenta curiozitatea. Mark trece printr-un amalgam de stări: disperare, neacceptare, automutilare, răzbunare, îngenunchere. Filmul te va ține într-o ceață continuă. În primă fază Anna îl înșală pe Mark cu un Guru Bivolaru, un tip cu cămașa deschisă până la buric și bronzat ca să fie la modă pentru vârsta lui. Apoi guru se împrietenește cu soțul Annei, dispărută ea știe unde.

Spectatorul va fi cu siguranță pierdut pe culoarele disperării prin care trec personajele. Dacă nu pierdut, atunci confuz sau iritat. Anna apare în două versiuni. Odată trece prin criza omului care atunci când este în punctul A vrea să fie în punctul B. Iar din punctul B înapoi la A. Această pendulare emoțională pare a fi nevoia ei de a restabili o conexiune, de a construi ceva ce s-a dărâmat cine știe cum. Credința și cu Șansa sunt într-o strânsă legătură dar numai Credința trebuie îngrijită pentru ca cealaltă să supraviețuiască. Mai exact, zice ea: What I miscarried there was sister Faith, and what was left is sister Chance. So I had to take care of my faith to protect it. A doua versiune este Anna cea blândă și iubitoare, perfectă.

Filmul merită văzut numai dacă vrei ceva nemaiîntâlnit. Este o experiență bulversantă și chiar unică iar asta-l face memorabil. În rest, dă senzația unei repetiții la o piesă de teatru în care actorii recită mecanic niște replici.

Nota mea: 6.50

This slideshow requires JavaScript.

Enemy (2013, Denis Villeneuve)

M-am uitat la Enemy pentru că mi-a plăcut foarte mult Incendies, regizat de același Villeneuve. Impactul pe care l-a avut Incendies asupra mea a fost puternic. L-am recomandat prietenilor, am scris despre el, am discutat cu alți cinefili, l-am arhivat bine și poate-l voi revedea peste ani (nu obișnuiesc să revăd filme prea des, indiferent cât de mult îmi plac, din cauza senzației că irosesc acel timp pe ceva consumat deja – când aș putea câștiga acel timp pe un film nou). Revenind la film, Enemy este ecranizarea romanului lui Saramago (unul dintre scriitorii mei preferați) – O Homem Duplicado. Încă nu am citit romanul, dar îl am în vedere, știind că scriitorul este axat pe complexitatea psihicului uman.

Filmul este construit într-o notă de mister progresiv, de ce-urile fiindu-ți explicate cu calm. Pur și simplu, stai cuminte și aștepți să ți se dezvăluie mici secrete. Scena inițială pare a fi ușa pe care intri în poveste, fără a mai avea posibilitatea de a ieși pe această ușă. Vedem mai mulți bărbați ce privesc o femeie goală. Unii dintre ei sunt încântați dar spectacolul nu este pe placul tuturor. Cineva își pune mâinile la ochi. Femeia va dori să distrugă un păianjen. Totul este posibil, nimic nu este sigur.

Personajul principal, Adam (un Jack Gyllenhaal ce reușește să pară banal), este profesor de istorie. Printre imagini, cuvintele spuse elevilor în sala de cursuri, vin să sublinieze anumite idei, conexiuni pentru scenele ce urmează. Totul este țesut cu un scop: istoria se repetă. Toate lucrurile importante se repetă. Ne este pregătit terenul pentru ceea ce urmează: Adam va vedea un film în care unul dintre personaje îi seamănă identic. Îl va căuta curios și temător totodată. De aici personajul principal va intra în umbră. Îl cunoaștem pe Anthony (tot Jack Gyllenhaal, de această dată un fel de bad boy), un actor faimos doar printre cunoștințe.

Cine este originalul și cine este copia? Aș fi tentată să spun că Adam este primul bărbat, cel care ar trebui să simbolizeze cumințenia. Anthony este exact opusul: tipul rebel ce-și urmează instinctele. Totuși, ambii bărbați există. Este nevoie de amândoi pentru a forma Omul, chiar dacă cei doi pot fi Ying și Yang-ul aceleiași imagini. Imaginea este singurul lucru pe care-l au în comun și nu trădează nimic. De fapt, atâta timp cât nu vorbești, nimeni nu va ști ce gândești, ce visezi, ce granițe treci cu mintea. Adam poate fi un profesor de istorie ce și-a dorit mereu să fie actor. Anthony are o soție însărcinată dar iubește libertatea. Cine este vinovat pentru situațiile în care totul pare blocat? Orice alegere prezintă avantaje și dezavantaje. Inamicul aici ar putea fi vocea interioară cu care personajele nu sunt de acord. Inamicul ar mai putea fi femeia – în cazul lui Anthony, prins în plasa responsabilității de a fi tată.

Finalul mă face să cred că rolurile se pot transfera. Una dintre cele două lumi trebuie să dispară. Păianjenul apare de trei ori în mod evident. Prima dată sub tocul femeii. Partea asta mi se pare cea mai interesantă. Cumva femeia are posibilitatea de a alege ceea ce vrea să devină: una care îl calcă sau una care îl crește. Este totodată condiția femeii. Călcându-l (nu știm dacă a făcut-o) ar însemna că alege libertatea, din toate punctele de vedere. Dacă-l acceptă, își asumă această responsabilitate. A doua oară păianjenul este deasupra orașului. Poate fi vorba despre oricine, prins într-o plasă. Oricum ar fi, finalul lasă loc imaginației. Abia aștept să citesc romanul!

Nota mea: 9

Image

Kontroll (2003, Nimród Antal)

Bulcsu este controlor în lumea subterană a metrourilor. Acest job pare a fi ironic dacă ne gândim că personajul luptă să-și controleze viața dar alunecă mereu în întuneric. Ce este de fapt un controlor? Omul care restabilește egalitatea. Uneori e nevoie de forță dar, de cele mai multe ori, de atenție. În astfel de momente poate să apară șansa de a ieși din întuneric. Metroul este un pretext pentru o metaforă: circulăm cu toții pe sub pământ, atâta timp cât nu avem iubire. Moartea, în astfel de condiții, este doar la un pas. De unul singur nu ai cum să supraviețuiești. Sau ai cum, dacă-ți găsești un înger. Dar îngerul era mereu acolo, numai că Bulcsu își pierde cuvintele în fața lui. Scările rulante se umplu de lumină. Nu e ușor să ajungi acolo. Pentru asta trebuie să alergi, să te depășești, să asculți, să întinzi mâna, să-ți învingi fricile.

Nota mea: 7

Rocco e i suoi fratelli 1960, Luchino Visconti

Un film tulburător și profund, pe care nu ai cum să-l uiți vreodată. Fiecare personaj primește un loc special sub lumina reflectoarelor. Rocco, Simone și Nadia formează triunghiul amoros ce va țese întreaga intrigă a filmului. Atâta timp cât fiecare alege să facă ceea ce-i place, atmosfera este senină. În momentul în care soarta nu mai poate fi schimbată, apar frustrările.
Rocco este glasul pământului din sud, îi pare rău că a plecat de acolo și nu reușește să se acomodeze în Milano. În momentul în care se îndrăgostește, începe să prindă rădăcini. Dragostea lui o va schimba o vreme pe Nadia, femeia care nu mai credea în sentimente. Dar lupta dintre altruism și egoism (Simone) devine evidentă și-i atinge pe toți. De la dragostea reprimată și până la ura primită obligatoriu, personajele transmit emoții puternice.

Nota mea: 9

Tristana 1970, Luis Bunuel

Dintre toate filmele lui Bunuel văzute până acum, Tristana mi s-a părut bizar. Poate din cauză că nu am reușit să fiu de partea niciunui personaj, nici să înțeleg de ce se comportă fiecare atât de ciudat. Don Lope (în interpretarea lui Fernando Rey, actorul pe care Bunuel îl are la inimă în multe dintre filmele sale) reușește să redea nostalgia tinereții pierdute. Este posesiv în dragostea lui pentru Tristanta dar ajunge să înțeleagă dorința ei pentru libertate. Tânăra intră în viață cu stângul, cu dezgust. Se maturizează într-o atmosferă de care ar vrea mai mult să fugă. Faptul că reușește să zboare departe pentru ceva timp, mă face să cred că abia atunci începe să trăiască cu adevărat. Dar, ceva trebuie să se întâmple pentru a-i devia planurile. Finalul este dur. Tristana încearcă să ofere înapoi tot ce a primit, așa cum a simțit pe propria piele: o dragoste distorsionată. Scaunul cu rotile este un simbol existent aici, la fel ca-n Belle de Jour, al sentimentelor înghețate. De data aceasta, femeia este cea vizată.

Nota mea: 7

Elephant 2003, Gus Van Sant

Se pare că jocurile la calculator dezvoltă inteligența. Dar jocurile cu pistoale și crime, oare la ce ajută? Cu puțină imaginație, niște puști de la un liceu american își pun fanteziile și frustrările în practică. Din tot filmul mi-au plăcut însă numai unghiurile din care s-a filmat povestea. Este incredibil câte detalii ne scapă din vizor din cauza intereselor de moment. Cu toate astea, a doua oară nu m-aș mai uita la Elephant. Prea multă violență.

Nota mea: 7