Category Archives: Șoc

Moebius (2013, Kim Ki-duk)

Filmul de față este o palmă dată normalității. Așa cum și-a obișnuit fanii (cred că puțini la număr dar rebeli), Kim Ki-duk tratează obsesiile, extremitățile psihice-fizice și teritoriile interzise. Trebuie să precizez încă de la început că Moebius nu va fi pe placul celor pudici. Nici pe placul celor tradiționaliști. Așadar, rândurile de față sunt impresiile la cald după vizionarea filmului, nicidecum o recomandare.

Scena inițială dă de înțeles că totul se va petrece fără cuvinte (ca-n Bin Jip, unul dintre best-of-urile lui Ki-duk). Soția încearcă să-și oprească soțul din a răspunde la telefon unei alte femei, cea cu care o înșală. Asistăm (alături de fiul celor doi) la o luptă caraghioasă între un bărbat și o femeie (oare chiar există astfel de cazuri în realitate? s-ar putea să existe altele mai cu moț !). El își prețuiește amanta, ea nu concepe să-l împartă cu altcineva. Neavînd de ales, soția încearcă să elimine vinovatul pentru această situație: penisul soțului.

Nefiindu-i tocmai ușor, se răzbună pe spectatorul de sex masculin, fiul care mai devreme privea pasiv totul. Cuvintele sunt de prisos. Nici nu ar fi avut ce să-și spună. Înțelegem astfel de situații după gravitatea privirilor. Firul narativ este construit integral din privirile, mimica, gemetele și alte sunete pe care le pot scoate oamenii în situații de criză sau plăcere. Privitorul este târât prin scene interzise ochiului străin: masturbare, viol, incest. Rând pe rând vom asista la reacția bărbatului cu și fără penis. S-ar spune că este lucrul cel mai important din viața lui. Kim ki-duk exagerează în mod intenționat. Personajele se luptă cu două mari forțe: instinctul primar – care îi împinge spre căi imorale și încercarea de a evolua ca ființă spirituală.

Ar fi multe de zis aproape despre fiecare scenă din film. Deși actorii nu vorbesc, spectatorul va spune că are în față niște oameni dereglați mental. Dar va privi în continuare. Până unde poate duce această cale nebătătorită? Ki-duk preferă să exploreze tenebrele psihicului uman, acele culoare pe care pășești în taină, cu teama de a nu fi considerat anormal. Pentru aceste detalii, filmul poate fi considerat curajos și merită văzut. Este cu siguranță un film original, pe care nu ai cum să-l uiți. Balanța perversitate – psihic uman necenzurat rămâne în sarcina privitorului.

Nota mea: 7

2013 - Moebius (Poster 1)-thumb-300xauto-39094

Pietà (2012, Kim Ki-duk)

Kang-do este un recuperator de sume cu multe zero-uri. Datornicii pe care-i vizitează sunt oameni care s-au întins mai mult decât le era plapuma. Cu pricepere de contabil și măiestrie de chirurg, anti-eroul nostru le delimitează plamuma de jur împrejur. Tot ce iese pe afară, este tăiat. La propriu.

Știam că voi sta cu un nod în gât pe tot parcursul filmului dar, ținînd cont că-l aveam pe lista de filme pe care vreau să le văd, azi am găsit starea de spirit potrivită pentru a digera un film regizat de Ki-duk. Cam ca-n majoritatea filmelor lui (țin să precizez că le-am văzut pe toate), personajul principal este îmbibat puternic, asemeni unui burete, în sentimente paradoxale. Kang-do nu are familie, nu are nimic de pierdut dacă o grămadă de oameni îi vor răul. Până în ziua în care își cunoaște mama, ființa care l-a părăsit atunci când era mic.

De aici începe topirea iceberg-ului și caracterul lui Kang-do se conturează într-o altă lumină. Omul fără suflet începe să trăiască. Desigur, îndoiala și furia acumulată în cei treizeci de ani, îl vor face să o testeze pe cea care pretinde a-i fi mamă. Amalgamul de sentimente noi ce pun stăpânire pe Kang-do, îl vor face chiar să se întoarcă la mama lui… pe acolo pe unde a ieșit pe lume. Kim ki-duk nu iartă privitorul și nici nu-l scutește de rușinea personajelor sale. Rușinea de a-și fi părăsit fiul trebuie spălată cu o altă rușine (cea a incestului), pentru a construi o relație mamă-fiu care să recupereze trecutul. Dar exact ca un vas ce a fost spart și lipit la loc, fisura va fi o poveste la vederea tuturor.

Totuși, datoriile pot avea mai multe fețe. Ce a făcut mama în acești ani, nu ni se spune. Pentru cine a împletit acel pulover? Odată conștientizată vina, ea poate fi mai puternică decât orice act de violență. Odată cunoscută dragostea, Kang-do încheie cercul pietății cu care mama a dat startul cu stângul. Un film bulversant, greu de digerat, care îți arată ambele fețe ale realității: întunericul orbului – atunci când are ochi dar nu vede și spiritualitatea celui care începe să simtă lumina. Lumina purității obținută prin sacrificiul Eului.

Nota mea: 8.50

pieta

Irrèversible 2002, Gaspar Noè

Un film în care desfigurarea omului se face prin faptele sale. Începe brutal, haotic, enervant. Vedem numai frânturi de personaje, câte un ochi, câte o bucată de piele. Muzica este obositoare, atmosfera încărcată. Apoi, nimic ascuns privitorului.

Vrei-nu-vrei să te convingi că în faţa ta se află un travestit? Regizorul ţi-o arată. Vrei să vezi cum cineva caută cu disperare un tip pe nume Tenie într-un bar de homosexuali? Agonie, ură, dezgust, răzbunare. Totul e la vedere, fără perdea.

Atmosfera se mai calmează. Nu întâmplător cred că a fost aleasă Monica Belluci pentru acest rol. Violul urâţeşte o femeie. Regizorul subliniază evenimentele prin contraste puternice, pe alocuri dureroase. Avem femeia frumoasă (în cazul de faţă o momeală pentru orice cinefil) ce este desfigurată atât prin ceea ce păţeşte cât şi prin concepţia violatorului cum că femeile frumoase nu ar trebui să obţină totul aşa uşor. Pe de-altă parte acuză femeile care umblă aproape dezbrăcate pe stradă cum că e vina lor pentru ceea ce păţesc. Mie asta mi s-a părut că vrea să spună scena respectivă.

Încet-încet, atmosfera începe să pară normală, camera nu mai tremură, personajele sunt deja bine conturate. Relaţiile dintre ele sunt lămurite.
Finalul se termină frumos numai că el ar fi trebuit să fie începutul.
Singurii care pot schimba ceva sunt posesorii timpului. Nu trebuie să se întâmple ceva radical pentru a-ţi da seama de asta. Nu trebuie să aştepţi păreri de rău pentru a şti încotro să apuci.
Un film original şi destul de crud. Nu-i sfătuiesc pe cei mai sensibili să se uite pentru că vor rămâne bântuiţi.

Nota mea: 7

Nabbeun namja 2001, Kim Ki-duk

Lăsînd la o parte faptul că filmele lui Kim Ki-duk creează o anumită dependenţă, (vrei să pătrunzi misterele pe care uneori nici regizorul nu a reuşit să le afle) de data aceasta surprinderea a fost şi mai mare.

Ştiam că foloseşte metode neobişnuite pentru a exprima noul aşa cum nu ai mai văzut, de data aceasta s-a întrecut pe sine.

Un amestec între dezolare, răzbunare, dorinţa de a face dreptate cu propria mână, o dragoste mută (ca de obicei la personajele lui Kim) şi multe simboluri ce au rămas încă sub semnul întrebării. Ideea de bază cred că rămâne dorinţa omului de condiţie inferioară de a fi egal cu cel pe care-l iubeşte, chiar dacă uneori trebuie să sacrifice ceva pentru a se împlini acestea.

În cazul de faţă, paradoxurile sunt multe: deşi rău pe afară, poţi fi bun şi cald pe dinăuntru, chiar dacă nu se vede. De asemenea, iubirea cere o anumită condiţie pentru a putea să crească. Cere egalitate, răbdare şi un ochi dincolo de disperare. Sunt foarte multe aspecte ce pot fi comentate pe marginea filmului aşa că mă voi opri aici ca să nu le distorsionez.

Nota 9 din partea mea pentru prestaţia lui Han-ki dar şi pentru muzică, scenele cu reconstituirea fotografiilor şi momentul de pe plajă, din final.

Taxidermia 2006, György Pálfi

Este genul de film despre care se poate spune, în pripă: mi-a plăcut dar nu mă mai uit la el niciodată. Cel puţin, nu prea curând! Dacă pe parcurs am avut senzaţia că este varianta light a lui Salo, finalul îţi răsplăteşte răbdarea cu care l-ai înghiţit şi-ţi dai seama că nu a fost un timp tocmai pierdut, adică cele 90 de minute.

Regizorul maghiar, György Pálfi, reuşeşte să te supună la diverse suplicii vizuale, olfactive şi nu numai. Taxidermia nu este un film uşor de digerat şi nu este recomandat celor mai sensibili. Continue reading

American History X (1998, Tony Kaye)

De ce merită văzut? În afară de prestaţia lui Edward Norton (cu premiul Oscar pentru cel mai bun actor), filmul tratează probleme sociale de mare greutate: rasismul, violenţa, manipularea, găştile, ura, prejudecăţile, destrămarea familiei, rebeliunea şi multe altele.

Momentul cheie al filmului este o întrebare la care este pur şi simplu lăsat până şi privitorul să găsească un răspuns: Ce ai realizat în viaţa asta pentru a o face mai simplă?

Finalul subliniază ideea de bază a filmului: viaţa este prea scurtă pentru a urî.
O spune cineva care Continue reading

Gegen die Wand 2004, Fatih Akin

Dacă nu poţi schimba lumea, schimbă lumea ta! Îndemnul doctorului nu tocmai întreg la minte, aşa cum îl numeşte Cahit, personajul principal din Gegen die Wand, este privit cu indiferenţă după o semi-tentativă de sinucidere.

După moartea soţiei, zilele lui erau negre, lipsite de sens. Strângea paharele într-un club de rock din Hamburg. Într-o seară, sub influenţa alcoolului şi a cocainei, intră cu maşina într-un zid. Supravieţuieşte, parcă şi mai supărat, dar cu Continue reading