Category Archives: Thriller

Gone Girl (2014, David Fincher)

Știți bancurile acelea cu femeia perfectă? Cea care nu-și întreabă niciodată partenerul de ce vine târziu acasă, este mereu disponibilă în dormitor și nu vrea să semene cu femeile care-și transformă iubiții în marionete. Aparent Amy (Rosamund Pike) tolerează aproape tot ce face Nick-frumușelul (Ben Affleck în postura unui scriitor de mâna a doua, cu burtică și cămașa largă să nu i se vadă kilogramele în plus) și este soția perfectă. Dar înțelegem din start că Amy nu este chiar așa de simpatică pe cum pare. Felul în care ceilalalți vorbesc despre ea scrâșnind printre dinți, va lăsa la vedere o imagine construită cu minuțiozitate.

Bazat pe romanul cu același nume, Gone Girl tratează căsătoria modernă și rolul partenerilor în cuplu. Dacă la început totul este lapte și miere, fiecare va descoperi fața ascunsă a celui de lângă el. În timp ce Nick iese cu băieții cam des și răspunde la telefon șușotind, Amy este un bulgăre de aparențe. În spatele zâmbetului inocent stă un plan vindicativ. Pentru toate momentele în care Nick este absent, Amy va contabiliza măsuri. Până într-o zi când va dispărea. De aici spectatorul va fi tentat să țeasă diverse scenarii. Să nu uităm că avem de-a face cu regizorul Fight Club. Ceea ce pare previzibil este doar o capcană.

Gone Girl aruncă niște momeli și te revanșează pe ici pe colo. Într-un maxim de statisfacție cinefilă, chiar crezi că personajul principal e un geniu. Așteaptă! Exact când crezi că ai trecut dincolo de secrete și indicii, vin alte what??-uri perplexe și nemulțumite.

Finalul mi s-a părut telenovelistic. Ca și cum un zidar profesionist ar părea beat pe ultima sută de metri. Nici nu avea cum să se termine altfel. Realitatea prezentată de Fincher este dură. Egoismul sărăcește orice relație, până în punctul în care doi iubiți devin străini sub același acoperiș sau dușmani politicoși.

Nota mea: 7

gone-girl-poster

Advertisements

La sconosciuta 2006, Giuseppe Tornatore

Irena este o ucraineancă venită în Italia cu un anumit scop și un plan bine pus la punct. Ea poartă cu sine un trecut zbuciumat care iese la iveală puțin câte puțin, până-n momentul în care vede că nu există altă cale decât adevărul. Tot acest mister de pe parcursul filmului creează o tensiune și sporește curiozitatea. Finalul te lasă fără cuvinte, este emoționant. De fapt, Tornatore știe să prezinte o poveste tristă de unde să răsară și un colț plin de soare. Pentru asta filmul e complex și neașteptat de bun.

Nota mea: 7.50

Deja Vu 2006, Tony Scott

În ciuda titlului, Deja Vu nu te lasă deloc să prevezi ce se-ntâmplă. E imposibil să te plictisească un film ce-ți pune mintea la contribuție. O combinație bună între acțiune, SF, dragoste. Detaliile te trec prin toate stările de spirit. Denzel Washington știe cu siguranță să-și aleagă rolurile care-l avantajează. Trecînd peste wow-uri, rămân anumite întrebări în final: este sau nu respectată intimitatea cetățeanului, a omului de rând? Dacă ar fi ca-n film, ne-am simți în fundul gol tot timpul. Cu o singură condiție: să știi că cineva poate să te privească oriunde te-ai afla, în orice moment din trecut.

Nota mea: 8

Match Point 2005, Woody Allen

Woody Allen spune că nu există o rețetă pentru succes ci totul depinde de noroc. Depinde pe ce parte a fileului cade mingea. Un film bun ce pune în lumină slăbiciunile, pasiunile, foamea pentru bani și faimă, fixațiile, superficialitatea și naivitatea fiecărui caracter. Sunt multe căi pentru a ajunge sus numai că trebuie să știi ce anume sacrifici. În cazul de față, finalul mi-a lăsat un gust amar.

Nota mea: 7

Dogville 2003, Lars von Trier

Dogville îmbină cu succes elemente din film, teatru, literatură. Avem un povestitor pe fundal, un decor minimalist care desființează orice tip de graniță, personaje bine definite. Grace (Nicole Kidman) apare într-un orășel cu numai 15 oameni unde legea s-a scris în timp iar cercul s-a îngustat. Ce trebuie să faci pentru a te integra într-o comunitate restrânsă, unde toți se cunosc foarte bine? Cu alte cuvinte, ce dai ca să primești ospitalitate? E o întrebare aiurea dacă ne gândim că omul ar trebui să fie amabil prin însăși firea lui, în special cu cineva care nu i-a făcut nimic rău. Cel puțin, dacă avem de-a face cu oameni care au pretenția că au primit o educație, altfel nu știm de ce anume ar fi în stare indivizii lăsați în voia lor, sălbatici. Că este vorba de un set de principii morale, de religie sau spiritul de turmă, masele pot fi controlate.

Dar Grace este o necunoscută și pentru a prinde încredere într-o femeie care pare inocentă, trebuie să existe un test. Grace trece proba dar atunci când oferi un deget sunt șanse să ți se ia toată mâna. Mai departem ies la iveală colții care cândva reprezentau zâmbetele politicoase. Lars von Trier spune că răul poate să apară pe orice fel de teren.

Dogville nu ține morțiș să arate partea întunecată a firii umane pe cât condamnă omul ce-și urmează instictele animalice. Reacția comunității este invers proporțională cu bunătatea lui Grace. Cu cât aceasta privește mai mult în viitor și are puterea să ierte, cu atât oamenii simt că ar trebui să o consume, ca pe un bun comun. Finalul este surprinzător și aduce puțin echilibru în ecuație dar și o notă de tristețe. Grace conștientizează că nu poate rupe răul din rădăcini și acceptă puterea. Un film foarte bun ce lasă loc pentru multe interpretări.

Nota mea: 9.50

Malèna 2000, Giuseppe Tornatore

Un film ce nu te lasă rece, indiferent de care parte a poveștii te afli. Malena este o femeie frumoasă iar simpla sa existență într-un orășel din Italia anilor 1940 stârnește reacții furtunoase. Bărbații, de orice categorie și vârstă, o privesc cu poftă. Femeile o invidiază. Poate că o admiră în secret dar teama că frumoasa poate fura oricând chiar și pe cel mai fidel dintre soți, le zguduie orice urmă de siguranță. Este interesant de urmărit fenomenul. Pe atunci nu existau așa multe metode de înfrumusețare ca azi: silicoane, extensii, unghii false, lentile de contact, bronz artificial, liposucție, etc. Una e reacția în fața unei frumuseți naturale, autentice, și altfel privești o frumusețe artificială, chinuită.

Faza de la început, cu puștii care omoară o furnică, mi se pare cheia filmului. Majoritatea deține puterea, oricât de nedrepte și necoapte ar fi hotărârile/instinctele lor. În cazul de față, localnicii nu se lasă până nu uniformizează chipul Malenei, nu se lasă până nu-i fură frumusețea prin toate mijloacele posibile. Singurul care crede în Malena și o privește cu alți ochi, este puștiul de 12 ani. Desigur, și el este hipnotizat și tulburat până peste cap de frumusețea femeii dar reușește să vadă dincolo.

Privit numai din acest punct de vedere, filmul este inocent. Dacă punem la socoteală faptul că mai mult de jumătate este îmbibat de erotism, înțeleg părerile criticilor cum că ar fi comercial. În fond, e și asta o strategie pentru a atrage privitori de toate categoriile, de la A la Z. Eu m-aș uita la Monica Bellucci indiferent în ce film ar juca. Asta nu înseamnă că e o actriță de nota 10 sau regizorul e genial.

Nota mea: 7.50

L’auberge espagnole 2002, Cédric Klapisch

Mi-a plăcut din mai multe motive. O dată pentru că m-am regăsit în pielea personajului principal și apoi pentru felul în care regizorul a reușit să pătrundă mix-ul de nații, interacțiunea dintre ele. E un film valabil pentru orice om care-și părăsește orașul natal, descoperind că a fi vulnerabil înseamnă mai degrabă să renunți la idealuri decât la prejudecăți. Un final pentru idealiști dar plin de optimism. Pe ici, pe colo, câte un strop de Radiohead pe fundal.

Nota mea: 9