Category Archives: Kim Ki-duk

Moebius (2013, Kim Ki-duk)

Filmul de față este o palmă dată normalității. Așa cum și-a obișnuit fanii (cred că puțini la număr dar rebeli), Kim Ki-duk tratează obsesiile, extremitățile psihice-fizice și teritoriile interzise. Trebuie să precizez încă de la început că Moebius nu va fi pe placul celor pudici. Nici pe placul celor tradiționaliști. Așadar, rândurile de față sunt impresiile la cald după vizionarea filmului, nicidecum o recomandare.

Scena inițială dă de înțeles că totul se va petrece fără cuvinte (ca-n Bin Jip, unul dintre best-of-urile lui Ki-duk). Soția încearcă să-și oprească soțul din a răspunde la telefon unei alte femei, cea cu care o înșală. Asistăm (alături de fiul celor doi) la o luptă caraghioasă între un bărbat și o femeie (oare chiar există astfel de cazuri în realitate? s-ar putea să existe altele mai cu moț !). El își prețuiește amanta, ea nu concepe să-l împartă cu altcineva. Neavînd de ales, soția încearcă să elimine vinovatul pentru această situație: penisul soțului.

Nefiindu-i tocmai ușor, se răzbună pe spectatorul de sex masculin, fiul care mai devreme privea pasiv totul. Cuvintele sunt de prisos. Nici nu ar fi avut ce să-și spună. Înțelegem astfel de situații după gravitatea privirilor. Firul narativ este construit integral din privirile, mimica, gemetele și alte sunete pe care le pot scoate oamenii în situații de criză sau plăcere. Privitorul este târât prin scene interzise ochiului străin: masturbare, viol, incest. Rând pe rând vom asista la reacția bărbatului cu și fără penis. S-ar spune că este lucrul cel mai important din viața lui. Kim ki-duk exagerează în mod intenționat. Personajele se luptă cu două mari forțe: instinctul primar – care îi împinge spre căi imorale și încercarea de a evolua ca ființă spirituală.

Ar fi multe de zis aproape despre fiecare scenă din film. Deși actorii nu vorbesc, spectatorul va spune că are în față niște oameni dereglați mental. Dar va privi în continuare. Până unde poate duce această cale nebătătorită? Ki-duk preferă să exploreze tenebrele psihicului uman, acele culoare pe care pășești în taină, cu teama de a nu fi considerat anormal. Pentru aceste detalii, filmul poate fi considerat curajos și merită văzut. Este cu siguranță un film original, pe care nu ai cum să-l uiți. Balanța perversitate – psihic uman necenzurat rămâne în sarcina privitorului.

Nota mea: 7

2013 - Moebius (Poster 1)-thumb-300xauto-39094

Advertisements

Pietà (2012, Kim Ki-duk)

Kang-do este un recuperator de sume cu multe zero-uri. Datornicii pe care-i vizitează sunt oameni care s-au întins mai mult decât le era plapuma. Cu pricepere de contabil și măiestrie de chirurg, anti-eroul nostru le delimitează plamuma de jur împrejur. Tot ce iese pe afară, este tăiat. La propriu.

Știam că voi sta cu un nod în gât pe tot parcursul filmului dar, ținînd cont că-l aveam pe lista de filme pe care vreau să le văd, azi am găsit starea de spirit potrivită pentru a digera un film regizat de Ki-duk. Cam ca-n majoritatea filmelor lui (țin să precizez că le-am văzut pe toate), personajul principal este îmbibat puternic, asemeni unui burete, în sentimente paradoxale. Kang-do nu are familie, nu are nimic de pierdut dacă o grămadă de oameni îi vor răul. Până în ziua în care își cunoaște mama, ființa care l-a părăsit atunci când era mic.

De aici începe topirea iceberg-ului și caracterul lui Kang-do se conturează într-o altă lumină. Omul fără suflet începe să trăiască. Desigur, îndoiala și furia acumulată în cei treizeci de ani, îl vor face să o testeze pe cea care pretinde a-i fi mamă. Amalgamul de sentimente noi ce pun stăpânire pe Kang-do, îl vor face chiar să se întoarcă la mama lui… pe acolo pe unde a ieșit pe lume. Kim ki-duk nu iartă privitorul și nici nu-l scutește de rușinea personajelor sale. Rușinea de a-și fi părăsit fiul trebuie spălată cu o altă rușine (cea a incestului), pentru a construi o relație mamă-fiu care să recupereze trecutul. Dar exact ca un vas ce a fost spart și lipit la loc, fisura va fi o poveste la vederea tuturor.

Totuși, datoriile pot avea mai multe fețe. Ce a făcut mama în acești ani, nu ni se spune. Pentru cine a împletit acel pulover? Odată conștientizată vina, ea poate fi mai puternică decât orice act de violență. Odată cunoscută dragostea, Kang-do încheie cercul pietății cu care mama a dat startul cu stângul. Un film bulversant, greu de digerat, care îți arată ambele fețe ale realității: întunericul orbului – atunci când are ochi dar nu vede și spiritualitatea celui care începe să simtă lumina. Lumina purității obținută prin sacrificiul Eului.

Nota mea: 8.50

pieta

Shi Gan 2006, Kim Ki-duk

Este ciudat să schimbi realitatea aparentă pentru a conserva realitatea profundă. Ce poate fi mai adânc decât sentimentul de iubire? Totuşi, cum rezistă el în timp: se distorsionează, creşte sau se transformă în frică? Într-un alt film al lui Kim Ki-duk, apare această veşnică temă, sub altă formă.

La doi ani după relaţia cu iubitul ei, o tânără ce dorea să păstreze vie iubirea lor, apelează la chirurgia estetică pentru a veni cu un chip nou, pentru a fi iubită ca la început. Cum nu a anunţat pe nimeni de ce pleacă şi unde, în cele 5 luni cât durează refacerea ţesuturilor de după operaţie, Continue reading

Nabbeun namja 2001, Kim Ki-duk

Lăsînd la o parte faptul că filmele lui Kim Ki-duk creează o anumită dependenţă, (vrei să pătrunzi misterele pe care uneori nici regizorul nu a reuşit să le afle) de data aceasta surprinderea a fost şi mai mare.

Ştiam că foloseşte metode neobişnuite pentru a exprima noul aşa cum nu ai mai văzut, de data aceasta s-a întrecut pe sine.

Un amestec între dezolare, răzbunare, dorinţa de a face dreptate cu propria mână, o dragoste mută (ca de obicei la personajele lui Kim) şi multe simboluri ce au rămas încă sub semnul întrebării. Ideea de bază cred că rămâne dorinţa omului de condiţie inferioară de a fi egal cu cel pe care-l iubeşte, chiar dacă uneori trebuie să sacrifice ceva pentru a se împlini acestea.

În cazul de faţă, paradoxurile sunt multe: deşi rău pe afară, poţi fi bun şi cald pe dinăuntru, chiar dacă nu se vede. De asemenea, iubirea cere o anumită condiţie pentru a putea să crească. Cere egalitate, răbdare şi un ochi dincolo de disperare. Sunt foarte multe aspecte ce pot fi comentate pe marginea filmului aşa că mă voi opri aici ca să nu le distorsionez.

Nota 9 din partea mea pentru prestaţia lui Han-ki dar şi pentru muzică, scenele cu reconstituirea fotografiilor şi momentul de pe plajă, din final.

Hwal 2005, Kim Ki-duk

Despre dragostea egosită la început, despre ale tinereţii valuri şi faptul că oricât ai dori să împiedici ceva, nu poţi să opreşti iubirea nimănui (să nu mai existe). În cele din urmă, personajul principal își sacrifică sentimentele pentru ca fata pe care o iubea să fie fericită.

Este prezent motivul reîncarnării din nou (ca şi-n Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă… și din nou Primăvară) dar şi o anumită dorinţă de puritate regăsită în ambele filme. Cu alte cuvinte, o peliculă ce merită văzută pentru a vedea ce chip poate lua dragostea atunci când este adevărată.

Nota mea: 9

Bin-jip 2004, Kim Ki-duk

Acolo unde iubirea nu răsare de la est şi-n locul ei se află rutina, reuşeşte să intre o rază de soare. De afară şi nu dinspre interior, aşa cum ar fi trebuit. Filmul lui Kim Ki-Duk propune o altfel de poveste de dragoste faţă de cele clasice.

Un tânăr intră în case străine (în timp ce proprietarii sunt plecaţi prin concedii) şi petrece timpul (o zi-două) ca şi cum ar locui acolo dintotdeauna. Iniţial am crezut acest lucru până-n momentul în care una din case nu era goală. Aşa o cunoaşte pe ea şi o scoate dintr-o căsnicie bogată în reproşuri şi violenţă.

Ce urmează după aceea este de fapt partea cea mai frumoasă a filmului, plină de fineţe şi totodată de simplitate. Poţi vedea cum iubirea uneori nu are nevoie de cuvinte pentru a se exprima. Gesturile actorilor, privirile pline de tandreţe şi căldură, mimica şi cadrele vorbesc pentru amândoi.

Locurile în care tinerii îşi petrec timpul devin speciale tocmai prin faptul că au fost acolo împreună, au băut un simplu ceai sau au dormit îmbrăcaţi în pijamalele altor oameni. Cum ar fi să intre cineva la tine în casă şi să se culce pe canapea cu graţie, apoi să dispară fără niciun cuvânt? Scena în care fata revine într-un astfel de loc mi se pare emoţionantă mai ales că pe parcursul filmului muzica introduce astfel de momente.

Un film de nota 10 tocmai pentru faptul că regizorul a reuşit să spună atât de multe despre constrângeri, tandreţe, ostilitate, comunicare, iubire ş.a. folosind atât de puţine cuvinte. Contrastele sunt evidente iar finalul te lasă perplex pentru că nu mai poţi distinge cu exactitate limita dintre realitate şi vis. Iubirea-şi găseşte împlinirea într-un mod neconvenţional.

Nota mea: 10