Category Archives: Danemarca

Nymphomaniac: Vol. I + Vol. II (Lars von Trier, 2013)

Pornind de la afirmația lui Lars von Trier cum că filmul trebuie să fie ca o pietricică în pantof, Nymphomaniac este o experiență complexă. După vizionarea lui ai senzația că a trebuit să umbli fără pantofi, pe mai multe pietricele, timp de patru ore. Și nu sunt deloc pietricele încinse, în ciuda imaginilor cu sex explicit. Să nu uităm că avem în față ultima parte din Trilogia Depresiei, din care mai fac parte Antichrist și Melancholia (l-am văzut numai pe ultimul).

Nympf()maniac, privit ca un film întreg, în ciuda segmetării forțate pe volume, vorbește despre tipare psihologice impuse, ipocrizie, căutarea identității și despre plăcere – ca o extensie a sinelui cu asumarea responsabilității atunci când mergi pe drumul autodistrugerii. Desigur, pe ici pe colo, apar niște neconcordanțe și coincidențe forțate (apariția lui Jerome ca angajator, ca iubit și mai apoi ca păgubit…).

Înainte de toate, Joe nu pare a fi o nimfomană. Virginitatea este văzută ca o povară iar eliberarea de povară este memorată mecanic: 3 plus 5. Fără sentimentalisme, ca mersul pe moped. Mai apoi, provocarea este o pungă de bomboane sau capacitatea de a supune orice bărbat prin intermediul sexului? Mi-a lăsat senzația că această goană nebună nu este după plăcere ci pentru a astupa un gol imens. Una dintre scene vorbește despre singurătatea absolută resimțită de Joe încă de copil: anesteziată, pe patul de operație, se simte singură în acest Univers.

Numărul de bărbați cu care se culcă și modul în care-și organizează agenda, lasă să se întrevadă o răceală pe care nici Joe nu o înțelege. Ea nu știe spre ce se îndreaptă dar știe că trebuie să-și obțină doza. Ca orice altă dependență. Și are parte de sex, sub toate formele lui: agresiune, tandrețe, durere, orgasme multiple și pierderea lor. Toate acestea pentru a potoli o foame pe care societatea o consideră anormală. Și totuși, normalitatea poate fi cușca unui leu la circ sau savana întinsă. Ceea ce este normal pentru păianjen, nu este normal pentru muscă. Joe încearcă să se integreze în această societate rigidă dar înțelege că singura sa cale este libertatea. Dar, până și libertatea are un preț. Nimfomana cu nume de bărbat (cumva un alter ego al regizorului?) alege să-și exploreze chemarea până la capăt. Așa arată Adevărul pentru Joe.

Nymphomaniac nu este unul din acele filme pe care să-l recomanzi cuiva. Vorbește despre durere, granițe psihice, foame spirituală și singurătate. Sexul este doar un pretext. Cred că cel mai bine este să-l vizionezi singur(ă), cu o maximă seriozitate. Ceea ce rămâne după, e mai mult decât o pietricică incomodă în pantof.

Nota mea: 7

The Hunt (2012, Thomas Vinterberg)

Comentariul meu se adresează numai celor care au văzut deja filmul. Asta pentru că finalul lasă foarte multe întrebări deschise:

1. Cum comunică adulții cu copiii? Înainte de a trage concluzii pripite, este bine să cercetezi totul. Să fi fost în locul femeii care a vorbit prima cu fetița, aș fi analizat bine situația înainte să dau telefoane fără fir… Dacă un copil nu-și dă seama ce spune, adultul trebuie să treacă totul prin sită. Nu mai spun, ce s-a întâmplat cu dreptul la replică?
2. De ce ”vânătoarea”? Pentru că va cădea întotdeauna un nevinovat care nu are cum să se apere. (A văzut careva capetele alea de cerbi din casa celui mai bun prieten? Unii le văd ca pe niște trofee, semne ale masculinității, alții le-ar putea numi fantome.)
3. Nu cumva fetița care vorbea despre ceilalți a fost agresată vizual? (scena de la început, cu tableta). Orice problemă pornește de undeva, înainte să ia amploare.
4. Cum s-au trezit toți ceilalți copii să inventeze povești? Nu cumva, atunci când i se dă prea multă importanță sau crezare, copilul simte nevoia să fabuleze?
5. Iertarea este doar un concept teoretic. Era Ajunul Crăciunului și oamenii stăteau liniștiți cu ura în suflet.
6. Ce om atacă pe altul fără un motiv personal? Adică, dintr-odată devine empatic unul care era indiferent?
7. Culmea prostiei: dacă acuzatul nu pățește nimic (îi dăm drumul pentru că nu avem nimic, logic), să plătească pentru toate câinele!

In a better world (2010, Susanne Bier)

Un film ce ridică multe întrebări și lasă loc unor lecții de viață complexe. Trebuie să-ți faci dreptate singur sau să ierți? Lupta se poate da între răzbunare și acceptarea unor palme, cu demnitatea omului conștient că suferința înseamnă altceva, nu orgoliu rănit.

Ce înseamnă prietenie adevărată: să consimți la greșelile cuiva sau să te dai la o parte cu diplomație? Personajele vor lăsa la vedere atât cât este nevoie pentru a înțelege că dincolo de vârful aisberg-ului există probleme mai mari, ce trebuiesc tratate la timp.

Ce trebuie să se întâmple pentru a uni doi oameni despărțiți, care se iubesc dar nu pot trece peste anumite greșeli?

Un film despre afecțiune, suferință, răzbunare, iertare, maturizare, pace. Coloana sonoră este de-a dreptul magnifică! Nu intervine peste film cu brutalitate, nu dramatizează mai mult decât este cazul (ca-n alte filme care trag de astfel de artificii pentru a suplini acțiunea).

Haevnen a fost nominalizat în competiția Cel mai bun film al anului în cadrul Academiei Europene de Film. Pe 6 decembrie 2011 premiul i-a revenit însă Melancholiei lui Lars von Trier. În competiție au mai participat și Băiatul cu bicicleta și Discursul Regelui. Le amintesc numai pe cele văzute de mine pentru că aș fi acordat premiul lui Haevnen. Mi s-a părut mai bine construit decât Melancholia (greoi și expresiv doar pe alocuri). Aici personajele sunt autentice, sentimentele lor ies dincolo de ecran. Mi-a plăcut foarte mult puștiul care l-a interpretat pe Christian. Cred că vom mai auzi de William Johnk Nielsen. Despre multitudinea de premii obținute, aici.

Nota mea: 9

Dogville 2003, Lars von Trier

Dogville îmbină cu succes elemente din film, teatru, literatură. Avem un povestitor pe fundal, un decor minimalist care desființează orice tip de graniță, personaje bine definite. Grace (Nicole Kidman) apare într-un orășel cu numai 15 oameni unde legea s-a scris în timp iar cercul s-a îngustat. Ce trebuie să faci pentru a te integra într-o comunitate restrânsă, unde toți se cunosc foarte bine? Cu alte cuvinte, ce dai ca să primești ospitalitate? E o întrebare aiurea dacă ne gândim că omul ar trebui să fie amabil prin însăși firea lui, în special cu cineva care nu i-a făcut nimic rău. Cel puțin, dacă avem de-a face cu oameni care au pretenția că au primit o educație, altfel nu știm de ce anume ar fi în stare indivizii lăsați în voia lor, sălbatici. Că este vorba de un set de principii morale, de religie sau spiritul de turmă, masele pot fi controlate.

Dar Grace este o necunoscută și pentru a prinde încredere într-o femeie care pare inocentă, trebuie să existe un test. Grace trece proba dar atunci când oferi un deget sunt șanse să ți se ia toată mâna. Mai departem ies la iveală colții care cândva reprezentau zâmbetele politicoase. Lars von Trier spune că răul poate să apară pe orice fel de teren.

Dogville nu ține morțiș să arate partea întunecată a firii umane pe cât condamnă omul ce-și urmează instictele animalice. Reacția comunității este invers proporțională cu bunătatea lui Grace. Cu cât aceasta privește mai mult în viitor și are puterea să ierte, cu atât oamenii simt că ar trebui să o consume, ca pe un bun comun. Finalul este surprinzător și aduce puțin echilibru în ecuație dar și o notă de tristețe. Grace conștientizează că nu poate rupe răul din rădăcini și acceptă puterea. Un film foarte bun ce lasă loc pentru multe interpretări.

Nota mea: 9.50

Babette’s feast 1987, Gabriel Axel

Acțiunea are loc într-un orășel liniștit din Danemarca anilor 1871, Jutland. Ne este prezentată viața a două surori pioase, fiicele pastorului unei secte creștine. Cele două femei comemorează cei o sută de ani pe care i-ar fi împlinit tatăl dacă ar fi trăit. Cum aveau o femeie în casă și erau modeste, ni se povestește cum a ajuns Babette acolo. Ea are legătură cu alte personaje care au intrat în viața Martinei și Phillipei.

Fiecare în parte va vorbi despre felul în care și-a trăit viața, pentru ce merită să lupți și ce anume este inaccesibil și trebuie lăsat în urmă. Dar, cel mai important, despre vocația artistului: el trebuie să se dăruiască omenirii. Chiar și atunci când rămâne fără un ban în buzunar nu este niciodată sărac pentru că are talentul. Banchetul pregătit de Babette va dezvălui virtuțile unei femei simple și filosofia ei de viață: artistul este dator lumii cu ceea ce are mai bun. Numai așa își găsește împlinirea.

Babette este interpretată de actrița Stéphane Audran. Se pare că regizorul aștepta un răspuns pentru acest rol din partea lui Catherine Deneuve dar Stèphane s-a hotărât la două ore după citirea scenariului și a acceptat propunerea. Deneuve se temea de reacția fanilor săi deoarece îi obișnuise cu rolurile de femeie sofisticată iar aici trebuia să fie o femeie umilă.

Festinul lui Babette este primul film danez ce câștigă Academy Award în secțiunea Best Foreign Language Film la festivalul Cannes din 1987.

Nota mea: 10

Europa 1991, Lars von Trier

Unul dintre cele mai ciudate filme pe care l-am văzut până acum. Realizat in 1991 în format alb-negru ca filmele anilor ’30 şi cu un comentator pe fundal care imită o şedinţă de hipnoză, filmul te ţine antrenat de la început până la final.

Leopold Kessler, este un american venit în Germania anului 1945 pentru a se angaja la compania de căi ferate Europa în calitate de conductor al unui vagon de dormit. Contactul lui cu Katherina Hartmann, fiica patronului companiei, dar şi cu “vârcolacii” (partizani luptând împotriva forţelor aliate) îi vor schimba viaţa.

Prins între sentimente puternice ca iubirea pentru Katherina şi simţul datoriei, între dorinţa de a face pe plac tuturor şi simţul umanităţii, Leopold sfârşeşte prin a deveni Continue reading

Ordet 1955, Carl Theodor Dreyer

Filmul vorbește despre puterea credinței, mai exact, despre puterea cuvântului. Bineînțeles, are o mulțime de trimiteri către Biblie și existența Lui Iisus pe pământ și-n sufletele oamenilor. Personajul însărcinat cu această datorie este nebun.

Este prezentat totodată un conflict vechi între două familii ale căror copii se iubesc dar religia și desparte. E nevoie să se întâmple ceva radical pentru ca oamenii să înțeleagă până unde trebuie să meargă cu încăpățânarea și fixațiile? Se pare că da, însă regizorul alege o cale subtilă de a ne spune că suntem legați la ochi mare parte din timp.

Ordet este unul din filmele pe care merită să-l vezi de mai multe ori.

Nota mea: 8.50