Category Archives: Lars von Trier

Nymphomaniac: Vol. I + Vol. II (Lars von Trier, 2013)

Pornind de la afirmația lui Lars von Trier cum că filmul trebuie să fie ca o pietricică în pantof, Nymphomaniac este o experiență complexă. După vizionarea lui ai senzația că a trebuit să umbli fără pantofi, pe mai multe pietricele, timp de patru ore. Și nu sunt deloc pietricele încinse, în ciuda imaginilor cu sex explicit. Să nu uităm că avem în față ultima parte din Trilogia Depresiei, din care mai fac parte Antichrist și Melancholia (l-am văzut numai pe ultimul).

Nympf()maniac, privit ca un film întreg, în ciuda segmetării forțate pe volume, vorbește despre tipare psihologice impuse, ipocrizie, căutarea identității și despre plăcere – ca o extensie a sinelui cu asumarea responsabilității atunci când mergi pe drumul autodistrugerii. Desigur, pe ici pe colo, apar niște neconcordanțe și coincidențe forțate (apariția lui Jerome ca angajator, ca iubit și mai apoi ca păgubit…).

Înainte de toate, Joe nu pare a fi o nimfomană. Virginitatea este văzută ca o povară iar eliberarea de povară este memorată mecanic: 3 plus 5. Fără sentimentalisme, ca mersul pe moped. Mai apoi, provocarea este o pungă de bomboane sau capacitatea de a supune orice bărbat prin intermediul sexului? Mi-a lăsat senzația că această goană nebună nu este după plăcere ci pentru a astupa un gol imens. Una dintre scene vorbește despre singurătatea absolută resimțită de Joe încă de copil: anesteziată, pe patul de operație, se simte singură în acest Univers.

Numărul de bărbați cu care se culcă și modul în care-și organizează agenda, lasă să se întrevadă o răceală pe care nici Joe nu o înțelege. Ea nu știe spre ce se îndreaptă dar știe că trebuie să-și obțină doza. Ca orice altă dependență. Și are parte de sex, sub toate formele lui: agresiune, tandrețe, durere, orgasme multiple și pierderea lor. Toate acestea pentru a potoli o foame pe care societatea o consideră anormală. Și totuși, normalitatea poate fi cușca unui leu la circ sau savana întinsă. Ceea ce este normal pentru păianjen, nu este normal pentru muscă. Joe încearcă să se integreze în această societate rigidă dar înțelege că singura sa cale este libertatea. Dar, până și libertatea are un preț. Nimfomana cu nume de bărbat (cumva un alter ego al regizorului?) alege să-și exploreze chemarea până la capăt. Așa arată Adevărul pentru Joe.

Nymphomaniac nu este unul din acele filme pe care să-l recomanzi cuiva. Vorbește despre durere, granițe psihice, foame spirituală și singurătate. Sexul este doar un pretext. Cred că cel mai bine este să-l vizionezi singur(ă), cu o maximă seriozitate. Ceea ce rămâne după, e mai mult decât o pietricică incomodă în pantof.

Nota mea: 7

Advertisements

Dogville 2003, Lars von Trier

Dogville îmbină cu succes elemente din film, teatru, literatură. Avem un povestitor pe fundal, un decor minimalist care desființează orice tip de graniță, personaje bine definite. Grace (Nicole Kidman) apare într-un orășel cu numai 15 oameni unde legea s-a scris în timp iar cercul s-a îngustat. Ce trebuie să faci pentru a te integra într-o comunitate restrânsă, unde toți se cunosc foarte bine? Cu alte cuvinte, ce dai ca să primești ospitalitate? E o întrebare aiurea dacă ne gândim că omul ar trebui să fie amabil prin însăși firea lui, în special cu cineva care nu i-a făcut nimic rău. Cel puțin, dacă avem de-a face cu oameni care au pretenția că au primit o educație, altfel nu știm de ce anume ar fi în stare indivizii lăsați în voia lor, sălbatici. Că este vorba de un set de principii morale, de religie sau spiritul de turmă, masele pot fi controlate.

Dar Grace este o necunoscută și pentru a prinde încredere într-o femeie care pare inocentă, trebuie să existe un test. Grace trece proba dar atunci când oferi un deget sunt șanse să ți se ia toată mâna. Mai departem ies la iveală colții care cândva reprezentau zâmbetele politicoase. Lars von Trier spune că răul poate să apară pe orice fel de teren.

Dogville nu ține morțiș să arate partea întunecată a firii umane pe cât condamnă omul ce-și urmează instictele animalice. Reacția comunității este invers proporțională cu bunătatea lui Grace. Cu cât aceasta privește mai mult în viitor și are puterea să ierte, cu atât oamenii simt că ar trebui să o consume, ca pe un bun comun. Finalul este surprinzător și aduce puțin echilibru în ecuație dar și o notă de tristețe. Grace conștientizează că nu poate rupe răul din rădăcini și acceptă puterea. Un film foarte bun ce lasă loc pentru multe interpretări.

Nota mea: 9.50

Europa 1991, Lars von Trier

Unul dintre cele mai ciudate filme pe care l-am văzut până acum. Realizat in 1991 în format alb-negru ca filmele anilor ’30 şi cu un comentator pe fundal care imită o şedinţă de hipnoză, filmul te ţine antrenat de la început până la final.

Leopold Kessler, este un american venit în Germania anului 1945 pentru a se angaja la compania de căi ferate Europa în calitate de conductor al unui vagon de dormit. Contactul lui cu Katherina Hartmann, fiica patronului companiei, dar şi cu “vârcolacii” (partizani luptând împotriva forţelor aliate) îi vor schimba viaţa.

Prins între sentimente puternice ca iubirea pentru Katherina şi simţul datoriei, între dorinţa de a face pe plac tuturor şi simţul umanităţii, Leopold sfârşeşte prin a deveni Continue reading

Dancer in the dark 2000, Lars von Trier

Viaţa poate fi trăit în ritm de dans, spunea la un moment dat Fred Astaire. O ilustrare fericită a acestei maxime este oferită de regizorul danez Lars von Trier in Dancer in the Dark (2000). Realizat la intersecţia dintre film, dramă şi musical, filmul lui von Trier impresionează de la primul cadru prin insolitul imaginii, mişcarea camerei efectuată aparent de un amator şi construcţia epică a naraţiunii.

Selma (Bjork) este o lucrătoare de origine cehă pasionată de comediile muzicale. Confruntată cu iminenta pierdere a vederii, Selma încearcă să economisească suficienţi de mulţi bani pentru o operaţie menită să-l salveze pe fiul ei de la aceeaşi problemă. Acest ideal devine Continue reading