Category Archives: Franța

La Voie Lactee (1969, Luis Buñuel)

Calea Lactee face parte din trilogia adevărului, alături de Farmecul discret al burgheziei și Fantoma libertății. Credința este o frământare longevivă în filmele lui Bunuel. Se pare că educația profund religioasă primită în copilărie își va pune amprenta asupra viziunii sale asupra adevărului. Fiind o perpetuă căutare, credința oscilează. Multe dintre afirmațiile regizorului de-a lungul timpului sunt contradictorii: sunt încă un ateu, slavă Domnului! sau nu sunt un creștin, dar nici ateu nu sunt.

Aceste îndoieli apar în La Voie Lactee între toate personaje, dogmele catolice fiind prezentate din unghiuri diferite, de cele mai multe ori între susținători ai unei teorii și opozanții acelorași teorii. Filmul prezintă pelerinajul a doi bărbați spre Santiago de Compostela. Timpul devine un spațiu polivalent unde personajele aparțin atât realității înconjurătoare dar și trecutului sau imaginației. Binele și răul prind grai cu ajutorul personajelor. Cei care susțin un adevăr se pot duela cu cei care nu-l aprobă. Aceste conflicte se pot stinge în condiții misterioase.

Sunt puse la grămadă teorii grele, pe care mulți le-ar considera erezii sau alegeri în a interpreta trecutul: fecioara Maria a rămas fecioră așa cum soarele intră în cameră pe geam. Cei care cred că cele 10 porunci sunt prea grele ca să fie ținute – ar trebui condamnați. Ce s-ar întâmpla dacă prin simpla rostire a unor cuvinte totul ar fi ușor de înfăptuit? Suntem conștienți de greutatea cuvintelor și direcția lor? Lumina nu trebuie închisă ci împărțită. 

Filmul merită văzut a doua oară pentru o mai bună rumegare a replicilor și pentru o mai bună asimilare a întrepătrunderii timpurilor cu imaginația.

Nota mea: 8

picture

Advertisements

Léon (1994, Luc Besson)

Când spui criminal profesionist, te gândești la un tip care omoară pentru bani. Cam așa ar fi: criminalul are un job pe viață, cu normă întreagă, ce necesită pregătire permanentă și o atenție sporită. Cu cât trece timpul, cu atât se poate apropia mai mult de victime, nemaiavând nevoie de lunetă.

Totul pornește de la prima crimă, când viața i se schimbă. Aș spune că dispare motivația de a mai trăi dar, ea este ascunsă sub chipul dur. Important este însă factorul declanșator. Ce-l determină pe un om să devină criminal? Ar putea fi  pasiunea. La fel de bine ar putea fi răzbunarea. Depinde cât de mult dramatizează fiecare.

Léon (interpretare de nota 10 a lui Jean Reno) este criminalul atipic: introvertit, fără prieteni, cu obiceiuri și afecțiuni bine calculate. Bea lapte în fiecare zi, îngrijește o plantă și curăță armele cu meticulozitate. Face abdomene și nu-și uită niciodată jobenul atunci când pleacă în misiune.

Atunci când o primește pe Mathilda (Natalie Portman, adorabilă și talentată) în viața lui, totul se schimbă. De fapt, simplul fapt că cei doi sunt nevoiți să trăiască împreună, va avea repercusiuni. Anumite scene sunt subliniate de lumină, într-un mod antitetic. Momentul în care Mathilda pășește în camera lui Léon, este egal în delicatețe cu momentul în care Leon iese pe ușă, în ultima sa  misiune. Efectiv se face un schimb de energii între cei doi. Criminalul împrumută din inocența fetei, Mathilda învață să-și gestioneze durerea. În momentul în care planta va găsi pământul potrivit pentru rădăcini, se instalează pacea pe ambele fronturi.

Nota mea: 9

Mon Oncle (1958, Jacques Tati)

Unchiul duce o viață lipsită de griji, chiar dacă nu are un job, ca toată lumea. Dar nu disperă. Se plimbă cu umbrela la braț – indiferent de vreme și are un pardesiu bej. Când iese din casă, trece prin holurile altor case. Este prieten cu toată lumea și, cel mai important, este prieten cu nepoțelul său. El este alternativa la fericire a băiețelului captiv într-o casă ultramodernă, cu aparate ce scot zgomote infernale, cu uși automate, părinți teleghidați. În mod straniu, puștiul are un corespondent: cățelul îmbrăcat cu vestă în pătrățele (exact ca stăpânul său). Cățelul iubește strada și are prieteni care-l învață toate jocurile specifice vârstei. Fără îndoială, cățelul este firea nerobotizată a omului ce iubește libertatea. O satiră fină la adresa oamenilor care trăiesc de dragul aparențelor.

Nota mea: 8

Vivre sa vie 1962, Jean-Luc Godard

Cheia filmului ar putea sta în cuvintele lui Montaigne, oferite încă din start: împrumută-te altora și dăruiește-te ție însuți. În acest fel Nana, personajul principal, își justifică acțiunile. Altfel pentru ce motiv și-ar părăsi o femeie soțul și copilul? Dacă privim individul din punct de vedere al propriilor vise, Nana (actrița Anna Karina, iubita regizorului în perioada filmărilor) este femeia care încearcă să ajungă acolo unde o trimite inima. Nu pare deloc aeriană, la un moment dat spune cu seninătate: eu cred că suntem mereu responsabili de ceea ce facem. Suntem liberi. Îmi ridic mâna – sunt responsabilă. Întorc capul – sunt responsabilă. Sunt nefericită – sunt responsabilă. Fumez o țigară – sunt responsabilă. Închid ochii – sunt responsabilă. Își dorește să fie actriță iar pentru asta își asumă toate consecințele. Și riscurile: lipsa oricărui sprijin este însoțită de eșec. Nana nu mai are casă, bani, prieteni. În afară de frumusețe și bunătatea care i se vede în priviri, strada este singurul său aliat. De aici și până la pasul următor, distanța e mică: prin îmbrăcămintea, atitudinea și machiajul său, o prostituată își manifestă clar motivul pentru care se află pe trotuar.

Finalul este la fel de liniștit ca și deciziile pe care Nana și le-a asumat. Discuția cu bătrânul din restaurant pare să clarifice căutările femeii. Adevărurile superficiale și cele necesare alcătuiesc viața. N-ar trebui ca iubirea să fie singurul adevăr? Da, dar ar trebui ca iubirea să fie întotdeauna adevărată.

Cunoașteți pe cineva care știe imediat ce iubește? La 20 de ani nu știi ce iubești. Știi doar frânturi, faci alegeri arbitrare (Nana are 22 de ani). Iubirea ta nu este pură. Pentru a determina în întregime ceea ce iubești, este nevoie de maturitate. Asta înseamnă căutare. Acesta este sensul vieții. De aceea iubirea este o soluție, cu condiția să fie adevărată.

O putem condamna pe Nana pentru alegerile făcute? Nu. Cadrele din final, când dispar vocile și personajele se află într-o comunicare mutuală, sunt superbe. Nana este femeia în devenire, undeva într-un tablou pictat de iubitul său.

Nota mea: 8.50

Le gout des autres 2000, Agnès Jaoui

Mister Castella are mustață și o afacere prosperă. Soția lui decorează case într-un stil autoritar, are un cățeluș sensibil și un șofer naiv. Șoferul e prieten cu garda de corp a domnului Castella. Garda de corp se împrietenește cu o chelneriță (chiar Agnes Jaoui). Chelnerița e prietenă cu o actriță de teatru care percepe oamenii într-un mod superficial. Între toate aceste personaje se vor crea diverse rapoarte, finalul lăsîndu-te într-un punct emoționant, cu zâmbetul pe buze. Până la urmă e o chestiune de gust atunci când alegi un tablou, când alegi o casă, când te îndrăgostești. Important e să vezi la timp că ceva se schimbă.

Nota mea: 8

Le feu follet 1963, Louis Malle

Alain ia viața mult prea în serios. Acest lucru nu este de condamnat dar vine cu consecințele de rigoare: nemulțumiri, senzația că trece ca gâsca prin apă, exigențe vizavi de propria persoană. Ar vrea să trăiască intens, ar vrea să simtă un foc puternic, ceva care să-l țină pe lumea asta dar nu găsește nimic. Femeile arată toate la fel (curios, chiar sunt machiate la fel) deși recunoaște că o vreme l-au pasionat. Prietenii simt că ceva nu este în regulă, văd că s-a schimbat mult față de cum era înainte (cine știe ce anume fură cheful de viață?!) dar nu-l pot întoarce din drum. Ca soluție salvatoare (cândva folosise alcoolul pe post de prieten) încearcă să iasă din viață, ca și cum pe partea cealaltă a scenei va găsi răspunsul mult căutat. E și asta o variantă de speranță numai că implică un risc. Un film deprimant, dacă-l iei prea în serios.

Nota mea: 6

Micmacs à tire-larigot 2009, Jean-Pierre Jeunet

Cui i-a plăcut Amelie îi va plăcea și Micmacs, ambele regizate de Jean-Pierre Jeunet, un tip original și cu o imaginație debordantă. Câțiva actori apar și aici, probabil că regizorul are anumite preferințe sau exigențe. Felul în care personajele fac diverse conexiuni între evenimentele din viață și teorie, între axiome și momentele de tensiune, te cuceresc. Peste toate astea, o tentă vintage și niște imagini rupte parcă din Photoshop. Micmacs e un fel de comedioară, un fel de poveste moralizatoare în care gloanțele și inventatorii lor sunt puși la zid într-o manieră inedită. Mi-a plăcut.

Nota mea: 7