Category Archives: Jean-Luc Godard

Vivre sa vie 1962, Jean-Luc Godard

Cheia filmului ar putea sta în cuvintele lui Montaigne, oferite încă din start: împrumută-te altora și dăruiește-te ție însuți. În acest fel Nana, personajul principal, își justifică acțiunile. Altfel pentru ce motiv și-ar părăsi o femeie soțul și copilul? Dacă privim individul din punct de vedere al propriilor vise, Nana (actrița Anna Karina, iubita regizorului în perioada filmărilor) este femeia care încearcă să ajungă acolo unde o trimite inima. Nu pare deloc aeriană, la un moment dat spune cu seninătate: eu cred că suntem mereu responsabili de ceea ce facem. Suntem liberi. Îmi ridic mâna – sunt responsabilă. Întorc capul – sunt responsabilă. Sunt nefericită – sunt responsabilă. Fumez o țigară – sunt responsabilă. Închid ochii – sunt responsabilă. Își dorește să fie actriță iar pentru asta își asumă toate consecințele. Și riscurile: lipsa oricărui sprijin este însoțită de eșec. Nana nu mai are casă, bani, prieteni. În afară de frumusețe și bunătatea care i se vede în priviri, strada este singurul său aliat. De aici și până la pasul următor, distanța e mică: prin îmbrăcămintea, atitudinea și machiajul său, o prostituată își manifestă clar motivul pentru care se află pe trotuar.

Finalul este la fel de liniștit ca și deciziile pe care Nana și le-a asumat. Discuția cu bătrânul din restaurant pare să clarifice căutările femeii. Adevărurile superficiale și cele necesare alcătuiesc viața. N-ar trebui ca iubirea să fie singurul adevăr? Da, dar ar trebui ca iubirea să fie întotdeauna adevărată.

Cunoașteți pe cineva care știe imediat ce iubește? La 20 de ani nu știi ce iubești. Știi doar frânturi, faci alegeri arbitrare (Nana are 22 de ani). Iubirea ta nu este pură. Pentru a determina în întregime ceea ce iubești, este nevoie de maturitate. Asta înseamnă căutare. Acesta este sensul vieții. De aceea iubirea este o soluție, cu condiția să fie adevărată.

O putem condamna pe Nana pentru alegerile făcute? Nu. Cadrele din final, când dispar vocile și personajele se află într-o comunicare mutuală, sunt superbe. Nana este femeia în devenire, undeva într-un tablou pictat de iubitul său.

Nota mea: 8.50

Advertisements

A bout de souffle 1960, Jean-Luc Godard

Michel este un tânăr care trăieşte intens, ca şi cum azi ar fi ultima zi din viaţa sa. Fumează ţigară după ţigară, aruncă chiştoacele pe unde-i vine, fură bani de la (ne)cunoscuţi, schimbă maşinile ca-n GTA, omoară un poliţist fără să se gândească prea mult la consecinţe, doarme pe unde apucă. Cu toate acestea, se îndrăgosteşte de Patricia, o americancă venită la Paris cu gânduri mari. Ar vrea s-o ducă în Italia dar fata oscilează între sentimentele pentru Michel şi propriul ego. Pe de-o parte îşi doreşte o relaţie gen Romeo şi Julieta, pe de-altă parte vrea să fie cerebrală, independentă, o femeie cu carieră.

Pentru anii 60, A bout de souffle este un film ALTFEL. Noul Val vine cu o altă ordine de idei, tehnici de filmare, replici, personaje, etc. Nu povestea în sine este importantă, ca-n majoritatea filmelor din acea vreme, ci stilul. E un strigăt nou în cinema-ul perioadei respective, un strigăt rebel. Până atunci eram obişnuiţi cu personaje bine definite: bărbatul era ori gentelman, ori nemernic. Femeile erau pisicoase şi fragile. Aici, Patricia poartă părul scurt, îşi doreşte o carieră în jurnalism, scrie un roman, are mai multe relaţii, locuieşte singură, băbuțele nu bârfesc pe la colțuri.

Filmul s-a bucurat de succes pentru toate aceste elemente noi. Adevărul este că a reuşit să rămână fresh până-n zilele noastre. Cuplul Michel-Patricia este unul atipic. Discuţiile dintre cei doi, deşi par ca şi cum fiecare ar vorbi singur, ating teme comune: frica de a te arunca într-o relaţie, moartea, suferinţa sau abisul. Măcar pentru asta, merită văzut.

Nota mea: 7.50