Category Archives: Italia

The Best Offer (2013, Giuseppe Tornatore)

Virgil Oldman este un expert capabil să facă diferența între un tablou original și un fals. E drept că nu orice ochi poate depista minciuna în artă. Intervențiile personale, de orice factură, sunt acte de creație, chiar dacă au loc în interiorul unei recreeri a creatului.

Oldman este totodată un colecționar de femei frumoase, strânse toate într-un mod șiret și egoist, într-o cameră-seif. Sunt prețioase pentru că artistul a lăsat o parte din suflet pe pânză, dar și licărul din ochiul modelului. Sentimentul este acolo, imortalizat ca o insectă într-o piatră de chihlimbar, și face ochiul privitorului de azi să se zbată.

Virgil este priceput în estimarea valorii obictelor, dar oamenii îi sunt străini și-i tratează cu răceală. Crescut fără dragoste părintească, este un sălbatic ce nu s-a îndrăgostit niciodată, chiar dacă se apropie de vârsta pensionării. Cu teama de a nu fi rănit, îi va ține pe oameni la distanță și-i va eticheta fără dar și poate. Totul până când o cunoaște pe Claire, o femeie misterioasă, ce-l momește cu diferite bucăți de puzzle, super-valoroase. Aceste bucăți vor construi o temelie șubredă, alimentată încă din start, de un combustibil nepotrivit.

De aici bătrânul începe să se transforme, fără să realizeze că de fapt a evaluat-o și pe Claire ca pe un bun de mare preț, ca și cum ar fi o femeie închisă într-un tablou. Se vede dator s-o scoată de acolo iar fantezia lui se materialiează.

Femeia pe care a văzut-o era un original sau un fals? Era cu siguranță un subiect foarte frumos, a cărui valoare poate fi estimată de n ochi. Depinde cu cine interacționează, cine o privește.

Finalul rămâne deschis, sentimentele umane sunt opere de artă. Pe de-o parte Virgil a trecut în lumea celor cu sentimente adânci, care zguduie destine. Pe de-altă parte s-a produs o rearanjare de forțe în Univers 🙂 Un diamant strălucește mai frumos la lumină decât îngropat sub pământ.

Nota mea: 8

THE-BEST-OFFER_posterfoto de aici

Youth (2015, Paolo Sorrentino)

Pe Sorrentino l-am cunoscut odată cu La Grande Belezza, peliculă pe care am adăugat-o la favorite fără ezitare. De obicei nu explorez toată filmografia regizorilor, sunt conștientă că orice artist are idei-wow și idei interesante-și-cam-atât.

În acest caz, curiozitatea mi-a fost incitată de multitudinea de elemente diferite dar convergente. Stilul flamboaiant se simte și-n Le conseguenze dell’amore, văzut din același interes (rămas aprins chiar și după vizionarea lui Youth).

Povestea pare simplă iar iubitorii filmelor de acțiune vor căsca spectaculos la dialogurile filosofice, până pe la jumătate. Mai exact, momentul în care apare Miss Univers în costumul Evei [(actrița?) Mădălina Ghenea]. Căscatul se va transforma în oprit din respirat-holbat-admirat. Există așa ceva pe lumea asta? Unul dintre actori spune că l-a văzut pe Dumnezeu!

Apar și alte nuduri în film, alineate frumos, filmate în contraplonjeu, în apă și pe uscat. Ele nu impresionează prin frumusețe ci te duc cu gândul, mai degrabă, la trecerea anilor, la degradare. Femeia cu forma de clepsidră îi face pe ceilalți să i se închine (idee dezbătută, pe alocuri, și-n Perfume – The Story of a Murderer).

Regizorul mizează pe emoție iar comunicarea este transpusă prin mii de ipostaze: vorbit prin atingeri, sunete care se înlănțuie pentru a forma cântece simple – de dragoste, țipătul femeii la orgasm, dansul care energizează corpuri. Fiecare formă de comunicare tinde spre libertate iar dorința este cea care ține sufletul în viață.

Tinerețea îți este prezentată printr-un telescop (trecut versus viitor) dar ea poate fi totodată pasiunea, acea flacără fără vârstă, riduri sau alte forme. Pasiunea nu poate fi cuprinsă decât prin trăire iar fiecare personaj din Youth încearcă s-o păstreze în viața lui, într-un fel sau altul.

Actorul se bucură de succesul fiecărei prestații – este capabil să prezinte mai multe personaje, săpînd în forul interior și scoțind la iveală sentimente. Regizorul trăiește pentru opera sa. Fotomodelul se hrănește din multitudinea de adulații primite. Dansatorul își mișcă trupul permițîndu-i muzicii să-l conducă. Alpinistul este chemat de înălțime pentru a simți libertatea. Dirijorul apreciază sunetele naturii, simplitatea.

În acest fel, pasiunea este un concert ce răsună în toate etapele vieții, cu inflexiuni artistice. Scena finală a filmului vine să demonstreze că tinerețea este de fapt abilitatea omului de a ține flacăra aprinsă până la capăt. Dirijorul împacă trecutul cu prezentul.

Nota mea: 8.50

Mamma Roma (1962, Pier Paolo Pasolini)

Mamma Roma (Anna Magnani într-un rol vulcanic) este femeia nopții și a păcatelor. Cauzele care au adus-o pe această stradă sunt variabile. La fel de schimbătoare ca și motivele pentru care femeia vrea să vadă lumina. Hotărâtă să-și schimbe viața (oare ce anume a declanșat această dorință?) se întoarce la fiul său crescut până atunci ca o frunză în vânt.

Cu un puternic simț al maternității, trezit parcă din hibernare, Mamma Roma încearcă să fie un ghid spre maturizarea fiului său Ettore. Ar vrea să-l vadă însurat cu o fată cuminte, să-i găsească un job respectabil și să-l știe departe de găștile cu ocupații dubioase.

Mamma Roma își va duce fiul la biserică și-i va arăta cu coada ochiului tipologiile de oameni care vin acolo. Nu toți sunt exemple de urmat dar ei sunt lumea bună, lumea cu case frumoase și bani în buzunare.

În încercarea de a grăbi această evoluție, cere ajutorul părintelui. Adevărul însă nu va fi digerat prea ușor. Să construiești ceva pe nimic presupune un efort inutil iar singura soluție firească este să o iei de la zero. Mamma Roma vrea să meargă înainte și găsește o scurtătură. Evitarea responsabilităților este un bumerang de probleme. Mai devreme sau mai târziu va trebui să te confrunți cu ele la un alt nivel.

Întunericul din care Mamma Roma vrea să iasă ne este prezentat ca un carusel de idei. Oamenii vin și pleacă, iau parte la monologurile femeii dar puțini îi înțeleg frământările. Libertatea este un nivel superior și trebuie dobândită cu orice preț.

Scena cu care se deschide filmul este încărcată de simboluri satirico-religioase. Nunta este o cină la care participă trei purceluși. În timp ce o femeie se bucură că a scăpat de robie, o alta se leagă pe viață. Ultimele clipe din viața lui Ettore vor trimite către tabloul lui Andrea Mantegna, Il Cristo morto.

Copilul este motivul central al filmului și reprezintă viitorul, speranța, renașterea. Atât timp cât fiul va fi în viață, mama va face tot ce-i stă în puteri pentru a-l înălța și pentru a se elibera de trecut. Dar drumul a fost bătătorit de fapte prea puțin compatibile cu mândria.

Cu excepția Annei Magnani, ceilalți actori din film sunt de unică folosință. Preferința lui Pasolini pentru oameni proveniți din mediile defavorizate este strâns legată de redarea unei atmosfere autentice rurale. Dialectul roman este prezentat în toată splendoarea, cu expresii colorate iar asta dă filmului o notă memorabilă:

De quello che è, ognuno è la colpa sua, lo sai sì?… Sì, ma il male che fai te, per colpa tua, è come ‘na strada, dove camminano pure l’altri, pure quelli che nun ciànno colpa.

Ecchela laggiù casa nostra, cu’ a finestra lassù n’do ce batte er sole, n’do ce stanno qué mutande stese, lassù all’urtimo piano. Guarda che qua ce stamo solo n’artro po’ de giorni, vedrai in che casa te porta tu madre. Vedrai quant’è bella, proprio ‘na casa de gente perbene, de signori. Tutto ‘n quartiere de n’artro rang.

I signorini so’ tutti stupidi, nu i posso vede’, ‘sti fji de papà, perché c’hanno ‘n po’ de grana ‘n saccoccia se credono da esse quarcuno.

Nota mea: 8

MR1

Il Conformista (1970, Bernardo Bertolucci)

L-ai văzut vreodată pe Marcello râzînd? Oamenii prea serioși nu sunt niciodată serioși. Așa-l descrie profesorul de filosofie pe unul dintre cei mai buni studenți pe care i-a avut.

Marcello era un om normal până la 13 ani, când ucide din greșeală un homesexual care-i făcea avansuri. Peste câțiva ani îl vedem pregătindu-se de căsătorie cu o fată pe care o crede prostuță dar senzuală. Ea îi cere să meargă la spovedanie înainte de cununie, pentru a intra în rândul lumii.

Chiar dacă pare ateu, Marcello vorbește cu preotul și-i spune că nu simte nicio remușcare pentru toate răutățile pe care le-a făcut. Cine este vinovat pentru această împietrire sufletească: omuciderea, ca prim eveniment cu greutate din viața tânărului sau așa e natura omului? Teoretic ar trebui să se întâmple ceva radical, pentru a deraia de la așa-zisul făgaș al normalității, dar Marcello pare a căuta linia dreaptă, lipsită de palpitații. Vede în căsătorie o soluție pentru a deveni normal, ca toți ceilalți. Cu toate acestea, nimeni nu știe că Marcello este de fapt un spion fascist, pregătit oricând să-și servească mai-marii cu loialitate.

Studentul serios își va căuta profesorul anti-fascist, după mulți ani de la încheierea studiilor.

Filmul este alcătuit din flashback-uri. Personajele interacționează la nivel superficial, fiecare știind mereu ce se află în spatele măștilor. Salvarea aparențelor face parte din conformitate, din acea liniște falsă pe care oamenii o servesc atunci când meniul este sărac.

Trebuie să recunosc, l-am văzut mai mult dintr-o datorie inexplicabilă (orice film la care încep să mă uit, trebuie văzut integral, oricât ar fi de greoi sau plictisitor), filmul tot punîndu-l pe pauză de două luni. Salvez câteva cadre de-a dreptul fabuloase (scenele preferate se numără printre fotografiile atașate articolului). În rest, pentru cei pasionați de istoria politică, s-ar putea să fie o alegere chiar inspirată.

Nota mea: 6.50

conformistailconformista2 il conformista 1 il_conformista

La macchina ammazzacattivi sau hai că-ți vin eu de hac! (1952, Roberto Rossellini)

Nu de puține ori mi s-a întâmplat să-i aud pe cei din jur rostind cu voce tare cum i-ar pedepsi pe cei care fac umbră pământului degeaba. Unii cică ar merita duși, cu toate neamurile lor, pe insule pustii, alții să primească bombe cadou. În mod ciudat, se întâmplă ca anumite persoane să scape de justiție și de alte forme de restabilire a dreptății. Ei continuă să facă ceea ce știu mai bine, fără să fie vreodată prinși sau pedepsiți. Câte-unul vede dar are mâinile legate sau nu este auzit. Cine trebuie să ia atitudine?

La macchina ammazzacattivi este un biet aparat foto care pune pe pauză omul cel rău. Pedepsitul dispare brusc din poveste. Se pare că Celestino (hmm, ce nume predestinat), un fotograf cu virtuți nepătate, descoperă că poate reinventa legea. Ok, ce faci când ai puterea în mâinile tale? De multe ori puterea este confundată cu banii. Oamenii se asociază pentru a obține diverse avantaje (cuplul Romeo și Julieta din film, iubire cu năbădăi până la deschiderea testamentului bunicii), italienii vor să deschidă un hotel mare pe plajă dar au nevoie de americani (se deschid brusc porțile ospitalității). Din fericire, puterea lui Celestino este una morală, aducătoare de soluții temporare. Nu este ușor să ții frâiele dreptății, mintea îți poate fi încețoșată de furie.

Personajele lui Rossellini par a fi cuprinse de lăcomie și sunt animate de judecăți subiective. Fiecare are câte o definiție pentru ceea ce înseamnă corectitudine, dreptate, adevăr. Culmea este că definițiile sunt ca cele 49 de numere de la loto: niciun număr nu este egal cu celelalte.

Celestino vrea să curețe satul de oamenii cei răi dar va descoperi alte necunoscute. Ce înseamnă rău de fapt; poate fi anulat făcînd măcar o faptă bună? Care este limita dintre bine și rău? Înainte de a lua o decizie, este bine să te gândești de trei ori, spune regizorul. Aș zice că anumite situații se cer etichetate și ștampilate dar deciziile radicale dau greutate responsabilităților. Ceea ce ai semănat, vei culege – vorba proverbului.

Nota mea: 7.50

Miracolo a Milano, un flash neorealist (1951, Vittorio de Sica)

O bătrână găsește un bebeluș. Hotărăște să-l păstreze, cu zâmbetul pe buze. Cine este micul străin, numit mai târziu Totò? El va continua ciclul Vieții, luându-și, la scurt timp, la revedere de la cea care i-a fost mamă. Îi rămâne moștenire o parte din înțelepciunea femeii și o tablă a înmulțirii, știută pe verificate. Deși orfelinatul îi oferă un acoperiș deasupra capului, un alt segment al vieții îl așteaptă la împlinirea celor optsprezece ani: strada, lungă și lată, cu ale ei experiențe dure. De fapt, cine reușește să treacă peste greutăți, dă bună ziua referindu-se strict la calitatea zilei respective. Dar cine se mai gândește la asta atunci când salută? Multe dintre urări, sunt spuse dintr-un automatism ce-și pierde trăirea.

Totò va găsi un nou adăpost, care se dezmembrează la prima suflare a vântului. Asta nu-l descurajează deloc. Va construi case și-și va face mulți prieteni, animînd stările lor de spririt, dăruind dintr-o bucurie ce pare un izvor nesecat. Este magistrală scena în care apare soarele iar oamenii, ca niște vrăbii zgribulite, încearcă să se încălzească sub raza lui mare, o aripă protectoare. Soarele este primul bun comun, împărțit frățește. Treptat-treptat se vor împărți bilete pentru a vedea apusul de soare (moment la fel de scurt scurt ca un wooaw), se va oferi ca premiu un pui fript (în timp ce unul mănâncă, ceilalți salivează și aplaudă când rămân numai oasele în farfurie) și vom vedea cum de la gratis și simplu, omul vrea blănuri și milioane-de-milioane-de-milioane-plus-unu. Când ești sărac, nu poți compara viața pe care o ai cu cea pe care o visezi. Te bucuri strict de prezent și de ceea ce-ți oferă clipa.

Ce i-ar trebui, totuși, unui om ca să fie fericit 100%? Aș zice că pe dezvoltarea acestui miracol capătă greutate filmul de față. Vorbește, fără a părea moralizator, despre umanitate, puritate și ceea ce ar trebui să fie/facă omul pentru a deveni Om. Un film complex, plin de simboluri, pe alocuri haios, pe alocuri naiv. Cu toate acestea, poate fi vizionat cu succes și-n era smartphone-urilor/Facebook/mall-uri/ McDonald’s, etc. Anumite bucurii pot fi de moment, altele fără sfârșit. Rămâne doar să le descoperi.

Nota mea: 9.50

La Grande Bellezza (The Great Beauty) 2013, Paolo Sorrentino

În ce constă frumusețea vieții? Mă tem că nu există două răspunsuri identice, dacă oprești întâmplător oameni pe stradă cu această întrebare. Unii dintre ei o vor găsi în petreceri, muzică, literatură, prietenie, teatru, dragoste, sex, dans, rețete culinare, credință, pictură. Nu neapărat în această ordine și nu bifate toate. Dar marea frumusețe? Jep Gambardella pare a colecționa momente prețioase. Este scriitor și se mândrește cu singurul roman dus până la capăt, ce a avut oareșce succes. Viața i se pare o continuă pagină albă ce așteaptă să fie pictată. Dar cum altfel scrii, până nu trăiești?

A venit în Roma pe când era tânăr. A vrut să ajungă sus, să fie inima petrecerilor, să scrie, să iubească, să găsească mulțumirea și împlinirea.  Pentru ce alergăm cu toții? Filmul este o colecție de momente, întrebări și nostalgii ale bărbatului pus în fața acelui moment când timpul nu mai poate fi pierdut acolo unde nu vrei să te afli. Cu alte cuvinte, câți dintre noi suntem acolo unde nu vrem să stăm, câți dintre noi petrecem timp de calitate?

Regizorul ne trece prin fața ochilor viața de noapte a Romei, clădirile cu puternic miros de istorie, puritatea din ochii copiilor, femei dezgolite, artiști care vor să strălucească, nebuni și sfinți. Totul la un loc. Impactul creat de aceste înșiruiri vizuale, dau filmului, alături de coloana sonoră, un dinamism și totodată un aer nostalgic. Ce ai făcut cu viața ta? Pe cine ai lăsat să plece, pe cine ai iubit, ce ai creat, unde ai ajuns, spre ce te îndrepți? Sunt câteva întrebări ce par a sublinia existența lui Jep. Și de ce nu, a noastră, a tuturor.

De notat accentul napoletan care dă savoare personajului Jep. De altfel, actorul, Toni Servillo s-a născut în Campania. Nu știam acest detaliu când am vizionat filmul. Acum înțeleg autenticitatea limbajului.

Ar mai fi de menționat câteva replici din film dar aș deconstrui povestea. La grande belezza are meritul de a reda cu finețe aerul mediteranean, cu toate culorile lui, frământările intelectualului italian și profunzimea din spatele zâmbetului.

Nota mea: 8.50