Category Archives: Sergio Leone

Once Upon a Time in America (1984, Sergio Leone)

Înainte de orice, înarmează-te cu răbdare pentru cele 229 de minute cât ține filmul. Teoretic trebuiau să fie mai multe dar acesta este rezultatul final. Firește, a fost ciopârțit de-a lungul timpului pentru cei cu digestia grea. Pentru lentoarea cu care curge acțiunea, orice privare de la detalii dezechilibrează însă povestea.

Once upon a time tratează trei mari perioade din viața unor gangsteri evrei din New York: anii 1920 – copilăria și primii pași făcuți în afara legii, 1930 – adolescența vulcanică, 1968 – maturitatea. Totul pentru a înțelege anumite porniri din viața personajelor. În centrul atenției se află Noodles (Robert de Niro – convingător și charismatic), liderul găștii. În imediata vecinătate se află prietenul său, rival prin însăși situația care i-a apropiat. Asistăm la fiecare treaptă de maturizare. Este magistrală scena cu adolescentul ce merge pentru prima oară la fata care își vindea trupul pentru o prăjitură. Iar dacă prăjitura era scumpă, cine îi putea rezista?

Multe dintre acțiunile lui Noodles vor fi alegeri conștiente între rațiune și simțire. Cumva rămâne legat pentru totdeauna de momentul în care Deborah îi citea din Cântarea Cântărilor. Pentru el fata este un fel de paradis pierdut, într-o lume plină de înșelătorii și trădare. Realitatea va demonstra că până și visele imaculate au două fețe.

Nota mea: 8

Il buono, il brutto, il cattivo (1966, Sergio Leone)

Filmul ăsta mi-a deschis apetitul pentru western, eu nefiind un fan înrăit al genului. Trebuie să recunosc, este construit excepţional: personaje bine conturate, muzica te ţine conectat la acea atmosferă, prim-planuri în care vedem teama, dorinţa de răzbunare, lăcomia.

Unele replici sunt chiar memorabile și haioase: dacă vrei să tragi, nu mai sta la discuţii. Altfel zis, trage când ai ocazia, altfel eşti mort. Mai sunt şi alte scene pline de umor, dar totul este bine dozat. Mi-au plăcut nonşalanţa lui Blondie, disperarea şi felul în care-şi schimba atitudinea Urâtul dar şi viclenia din ochii Răului. Cei trei rămân pe scenă până-n final dar simpatia o atrage Blondie (Clint Eastwood) încă de la început.

O altă scenă memorabilă este cea în care Urâtul fuge prin cimitir ca să găsească aurul. Nu se puteau ilustra mai bine aviditatea, egoismul şi perfidia. Era ca şi cum cei morţi au treburile lor iar cei vii aleargă după lucruri care pe morţi nu-i mai interesează şi nu le mai folosesc.

Pe lângă acţiune, filmul lasă loc şi altor interpretări. Scena cu războiul mi s-a părut iar semnificativă. Spune chiar Blondie la un moment dat: nu am mai văzut niciodată atâţia oameni la un loc luptîndu-se. Era ca şi cum ar spune că luptă degeaba. De fapt, dintotdeauna oamenii au luptat pentru aceleaşi lucruri numai că s-au schimbat mereu condiţiile/circumstanţele.

Nota mea: 9