Category Archives: Japonia

Shoplifters (2018, Hirokazu Kore-eda)

Câștigătorul Palme d’Or-ului din 2018, Shoplifters, prezintă o familie mai puțin ortodoxă.

Osamu și Shota, aparent tată și fiu, pretind că vor să cumpere ceea ce într-un final ajung să-și însușească. Nu creez un joc cu litera ș, familia lor se numește chiar Shibata (tradus perie de lemn, câmp de orez). Cei doi au un anumit ritual, un fel de hocus-pocus al degetelor, prin care fură mici bunuri din magazine, urmând fiecare anumite crezuri în același proces. Cel mare atât știe să facă, cel mic spune că bunurile etalate, care nu aparțin încă nimănui, pot fi împrumutate cu nevinovăție, fără a duce pe nimeni la sapă de lemn.

Pe drumul spre casă, victorioși, după o vizită la magazin, o adoptă pe Yuri, o fetiță speriată ce părea să se fi rătăcit sau poate chiar să fi fugit de acasă. Familia lor capătă încă un membru, fără prea multe polemici. Par să se înțeleagă bine: bunică, nepoată, un cuplu și doi copii. Toate categoriile de vârstă, sub același acoperiș.

Nu ne sunt dezvăluite legăturile dintre ei. Vedem doar că ezită să-și spună tată, mamă, soră, etc.  Uniți de circumstanțe, sărăcia fiind numitorul comun, între ei există un fel de armonie specifică oamenilor ce se cunosc foarte bine. Casa lor este mică și aglomerată, fără spații care să ofere intimitate. Asta nu pare să deranjeze pe nimeni, împart toate bunurile cu nonșalanță și zambesc unul altuia cu seninătate.

Filmul impresionează exact din împletirea duioșiei cu drama. Par să se fi ales unii pe alții, fără resentimente. Atunci când te naști într-o familie, însă, acel eveniment nu este o alegere. Personajele ne sunt prezentate prin ochiul puștiului, Shota. Deși abia poartă discuții sensibile cu tatăl despre primele semne ale pubertății, pare să înțeleagă complexitatea actelor sale. Furtul, oricât de mic, este o responsabilitate și nu durează mult până când copilul începe să se întrebe care este limita bunului simț. Astfel declanșează un lanț de evenimente, cu sau fără intenție. Sunt testate legăturile dintre toți membrii familiei, se atribuie funcții și apoi se dau înapoi titulaturi. Ce-i unește cu adevărat? Poate fi o femeie numită mamă doar pentru că a născut un copil? Poate fi o femeie oarecare numită mamă doar pentru că merge pe stradă și copilul din dreapta ei pare fericit lângă ea, fără să se știe cine este acea femeie?

Filmul dezbate exact aceste contraste: ce înseamnă să ai o anumită funcție și ce trebuie să faci de fapt în acea situație. Teoretic, ne naștem în anumite roluri și suntem sau nu potriviți pentru ele. Filmul de față este o meditație pe marginea adevărurilor nespuse, din orice colectiv în care se înfiripă afecțiunea.

shoplifters

foto

The Face of Another sau necesitatea măștilor (1966, Hiroshi Teshigahara)

În urma unui accident, inginerul Okuyama rămâne desfigurat. Depresia și dorința de a se reintegra în societate, îl fac să accepte un experiment propus de medicul său psihiatru: un chip nou. Okuyama este avertizat că această mască îl poate transforma, că există un anumit pericol de înstrăinare față de propria persoană. Trebuie doar să nu se lase condus de mască. Într-adevăr, plăcerea de a avea o nouă identitate, fără ca prietenii și familia să-l recunoască, îi dă senzația de libertate totală. Noul chip va trezi o nouă personalitate, ruptă din străfundurile iresponsabilității. Okuyama va alege calea dublă: își minte soția că pleacă într-o călătorie de afaceri, în timp ce închiriază o casă nouă. Între timp hotărăște să-și seducă soția, pentru a-i testa fidelitatea.

În paralel, este prezentată povestea unei femei frumoase, cu o cicatrice pe ochiul drept. Semnul pare a fi o consecință a bombei atomice care a afectat Hiroshima și Nagasaki în 1945. Fata își continuă viața, marcată pe veci de acel incident ce-i fură plăcerile tinereții. Totuși, acceptarea acestui drum este o povară.

Filmul dezbate tipologia și necesitatea măștilor, de la banalul machiaj al femeilor până la diversele metode de ascundere a realității: părul pe ochi poate ascunde o cicatrice, ochelarii de soare pot ascunde privirea, vopsitul părului poate ascunde firele albe, etc. Inspirat din nuvela cu același nume a lui Kobo Abe, filmul pendulează între moralitate, libertatea spiritului și descoperirea identității. Dacă am fi cu toții necunoscuți, ar mai exista nelegiuiri? Ce ne oprește de fapt din a fi așa cum vrem să fim: societatea, educația sau chipul pe care-l afișăm?

 Image

Nota mea: 7.50

Tonari no Totoro 1988, Hayao Miyazaki

O poveste ce te duce în lumea inocenței și a fanteziei. Spiritul pădurii este prietenul copiilor. Satsuki și Mei sunt două surori ce vor trăi experiența ce marchează orice copilărie: momentul în care descoperi ceva ce te impresionează total, fără dezamăgiri. Tonari no Totoro este o animație veselă și reușită atât din punct de vedere al scenariului dar și pentru coloristica peisajelor.

Despre Hayao Miyazaki știam că are o imaginație extraordinară după ce am văzut Călătoria lui Chihiro. Cred că voi mai căuta și alte animații semnate de acest regizor. Odată cu timpul, aprofundează subiecte mai profunde, destinate oricărui privitor, nu doar copiilor.

Nota mea: 8


Kagemusha 1980, Akira Kurosawa

Un film din care prefer să rețin câteva idei: dăruirea soldaților pentru a ține un nume în picioare, carisma conducătorului este de neînlocuit, analiza acțiunilor dușmanului, orgoliul și dorința de a obține laurii – dărâmă munca celor chibzuiți. În rest mi s-a părut foarte lung și lent.

Nota mea: 6.50

Zaitoichi 2003, Takeshi Kitano

O parodie bunicică, pe alocuri faze de-a dreptul comice dar şi lupte sângeroase. Scurte şi la obiect. Dansul din final m-a dus cu gândul la finalul din Slumdog Millionaire dar şi la dansul în grup din Thriller. O idee pe care regizorul cred că vrea să o sublinieze: nu trebuie să fii orb ca să vezi adevărul. În fond, există şi orbi printre cei care văd.

Nota mea: 7

Hana-bi 1997, Takeshi Kitano

Artificii în plină zi şi un soţ care recurge la metode ieşite din tipare pentru a salva ceea ce mai are de preţ. Pe de-altă parte, după ce-ţi pierzi un talent poţi să descoperi că ai altul. Un final subtil. Tind să cred că cei doi au rămaş veşnic împreună, pe malul mării.

Nota mea: 7.50

Tokyo monogatari 1953, Yasujiro Ozu

Un subiect actual exploatat pe parcursul a 136 de minute într-un ritm lent, detaşat. Un tată şi o mamă, ei sunt actorii principali. Ceilalţi sunt copiii şi rudele. Regizorul prezintă relaţia dintre aceştia. Unghiurile din care sunt surprinşi protagoniştii sunt cam aceleaşi. Camera pare să stea pe loc, doar oamenii trec prin faţa ei.

Câteva idei cu care am rămas după ce am vizionat filmul: trebuie să-i preţuieşti pe cei apropiaţi atunci când îţi sunt aproape, să-ţi dai seama de importanţa lor înainte să plece pe lumea cealaltă. În afară de asta, nu trebuie ca cineva să-ţi fie rudă pentru a-ţi fi apropiat ca om. Poate în filosofia asiatică cercurile sunt mai restrânse. Aici avem o noră ce după 8 ani de la moartea soţului încă-i mai numeşte pe socrii săi tată şi mamă.

Nota mea: 7.50