Category Archives: Polonia

Ida (2013, Pawel Pawlikowski)

ida_2013Ida este produsul unui regizor sătul de filmele cu clișee. Un decor minimalist va dezvălui de fapt un film filosofic – fotografic și un fundal muzical potrivit ca o mănușă.

Cele două femei sunt prezentate într-un contrast desăvărșit. În timp ce Agata Kulesza – în rolul mătușii Wanda – este o actriță experimentată, Agata Trzebuchowska – în rolul Ida/Anna – apare pentru prima oară într-o peliculă, cu inocență și stângăcie. Femeia care le-a trăit pe toate o va cunoaște pe femeia care a trăit numai în mănăstire. Cele două universuri vor interacționa dînd sens propriilor existențe.

Întoarcerea lui Pawlikowski în Polonia, după moartea soției sale, dezvăluie legătura cu pământul natal în stabilirea propriei identități și asumarea unui trecut în care evreii erau omorâți fără resentimente.

Regizorul spunea că oricine dorește să-l psihanalizeze, este de-ajuns să-i urmărească documentarele și filmele. Acolo va regăsi teme precum alienarea, trecutul emblematic, singurătatea, iubirea, etc.

Legătura cu trecutul va fi transpusă pe ecran cu vitalitate. Înainte de a depune jurământul de credință, Anna descoperă că are o rudă în viață: mătușa sa Wanda. Anna este de fapt Ida, un copil evreu, pe care moartea l-a iertat din greșeală. Așa să fie? Poate că Ida avea să salveze întreaga familie prin chemarea ei spirituală. În căutarea propriilor rădăcini, Anna va arunca o ultimă privire-buchet asupra vieții. Vedem fotografii vechi cu familia, craniile celor dispăruți, pământ dezgropat, obiceiuri din lumi diferite.

Wanda este o fostă judecătoare ale cărei verdicte au trimis chiar oameni la moarte. Fumează, bea și trăiește haotic. Experiențele ei progresive au creat un labirint psihologic. Totul pare consumat, singurul lucru sfânt rămas este sacrificiul.

Ida pășește în viață știind foarte bine pe ce drum trebuie să meargă. Tentația de a fi om înainte de a deveni sfânt, este singurul lucru neexperimentat. A fi om – chiar și pentru o clipă, îi dă puterea de a vedea viitorul. O mostră de viață va face lumină. Întrebarea ei – și apoi ce va urma? – o va ajuta să aleagă definitiv, fără păreri de rău, parcă avînd înțelepciunea unui om care a trăit o viață, a murit și a aflat Adevărul.

We’re off to Gdask to do some gigs.
Wanna come?
Ever been to the seaside?
I haven’t been anywhere.
Come along, then…
You’ll listen to us play,
we’ll walk on the beach.
And then?
Then we’ll buy a dog…
Get married, have children…
Get a house.
And then?
The usual hassles. Life.

Nota mea: 8

Advertisements

Znachor (1982, Jerzy Hoffman)

Znachor este un film polonez pe care-l aveam de ceva timp pe lista-cu-filme-de-văzut. Uitasem motivul pentru care l-am ales dar știam că merită toată atenția. Și nu m-am înșelat.

Era seară târziu, mi se închideau ochii dar nu voiam să dorm. După primele cinci minute în care mai mult mă luptam cu Ene decât mă delectam cu filmul, aveam de gând să-l amân. Dar nu am mai reușit. Deja mă prinsese subiectul și intriga ținea locul unei cafele proaspăt savurate.

Filmele cu pierderea memoriei au acel gram de mister care fascinează datorită comparației vechi-nou. Se poate intui ușor ceea ce urmează: aceeași Mărie descoperă că are o altă pălărie pe cap. O pălărie de care nu știa. Să revin asupra filmului.

Descopăr că este o ecranizare după romanul omonim al lui Tadeusz Dołęga-Mostowicz. Deși a apărut în 1946, temele principale au caracter peren: motivul pentru care se despart doi oameni, puterea de a lua viața de la zero, entuziasmul pe care iubirea îl aduce în viața unui om, etc.

Profesorul Rafal este un chirurg cu talent și intuiție. În urma unei rătăciri, își pierde temporar memoria. Nu vreau să dezvălui rătăcirea pentru că aș spoileri cam tare filmul. Esențial este că noul om, Antoni, va descoperi ce anume-i lipsea în vechea viață.

Sunt tratate câteva subiecte ce pun morala spectatorului în balanță: are furtul scuză dacă este făcut pentru a salva viața unui om? poate fi luat în serios un om fără documente și diplome? este dragostea un pod între clasele sociale? cum scapi de gura lumii într-un sat mic? ce este mai scump decât banul?

Un film pe care-l recomand cu căldură tuturor iubitorilor de filme umaniste, dacă există această categorie. Să nu mai spun că m-am minunat de câteva ori cât e de frumoasă Maria, personajul principal din film.

Nota mea: 8.50

This slideshow requires JavaScript.

Pora umierac (2007, Dorota Kedzierzawska)

Aniela are 91 de ani și locuiește cu câinele ei într-un loc retras și liniștit. Casa confirmă cu ușurință vârsta femeii acum singură și conștientă că a venit timpul să moară. Filmat în întregime alb-negru, filmul este o introspecție emoționantă în lumea plină de amintiri a bătrânei, nu chiar atât de bătrână – spune ea – cât să fie nevoie să o însoțească cineva până acasă.

Universul interior al Anielei este în deplină armonie cu casa, locul plin de amintiri palpabile, dovezi ale existenței sale. Fiecare obiect din casă are o poveste și este îmbrăcat în bucurii purtate de mai multe ori, fiecare privire aruncată afară – acolo unde lumea mișună și-și scrie istoria – este o privire retrospectivă. Timpul Anielei este un interval deschis ce urmează să se închidă.

Singurii prieteni pe care-i mai are sunt Phila – câinele simpatic ce o însoțește pretutindeni și-i comentează acțiunile cu privirea – și telefonul – la capătul firului este așteptat fiul, un adult ce pare a avea puține lucruri în comun cu mama lui. Uneori este vizitată de fiu, la rândul lui devenit părinte. Această familie îi pare străină, casa și bijuteriile femeii sunt mai importante decât ceea ce zice.

Din când în când vedem ce se întâmplă afară. Aniela folosește binoclul. Acesta pare a avea efectul unei mașini a timpului iar prezentul este o poartă deschisă către trecut. Cu toate acestea, Time to Die nu este sumbru și nici nu încearcă să smulgă lacrimi ca filmele indiene din anii ’90. Merită văzut pentru aerul ușor melancolic ce răspândește înțelepciune din agoniseala de-o viață a unui om. Te pune față-n față cu tine-cel-din-viitor, aflat în postura Anielei. Unde te vor găsi ultimii pași, care-ți vor fi ultimele gânduri?

Nota mea: 8

This slideshow requires JavaScript.

Bitter Moon 1992, Roman Polanski

O relație pasională, dusă la extremă. Mimi (soția lui Polanski în viața reală, Emmanuelle Seigner) se lasă devorată de tigru (Peter Coyote) până la capăt. Ura nu se poate naște decât dintr-un sentiment puternic. Cei doi au aruncat în foc tot combusibilul până când s-a dezechilibrat balanța. Ceva îmi spune că pentru Nigel (Hugh Grant) și soția lui totul a servit ca lecție, un liant pentru a aprinde din nou flacăra ce i-a unit.

Filmul lasă lasă un gust amar însă atinge subiecte sensibile: cât durează o relație, de ce moare, ce o distruge? Oricum, dintre toate filmele lui Polanski văzute până acum, ăsta mi se pare cel mai bun.

Nota mea: 8

Blind Chance 1987, Krzysztof Kieslowski

Trei intamplari diferite pornesc dintr-un punct comun. Ce s-ar fi intamplat daca eroul (nu) pierdea trenul? Cam asta e intrebarea. Finalul subliniaza faptul ca orice ai fi ales, ajungi in acelasi loc, pe cai diferite, cu preturi diferite. Un film interesant. E nevoie de cateva notiuni despre istoria Poloniei pentru a descifra simbolistica.

Nota mea: 8

Trois couleurs, Krzysztof Kieslowski

Pentru a înţelege trilogia aşa cum a dorit regizorul, trebuie să începi cronologic. Primul film este Albastru. Melancolie, singurătate, tăcere, dorinţa de libertate, filantropie. Revenirea la viaţă după o mare pierdere are loc într-un mod atipic: pasiunea pentru muzică. Interesante cadrele vintage-albăstrui şi scenele în care muzica din mintea lui Julie rulează în continuare chiar dacă pentru toţi cei din jur femeia tace.

Eu l-am văzut după Alb. Diferenţa este mare. Aici povestea te ţine prins din mai multe motive. Sentimentele personajului principal sunt asociate cu diverse pasaje de alb şi totul se îmbină într-un mod inedit. Kieslowski este un pictor de imagini în mişcare. Nu am mai văzut până la acest regizor această tehnică. Poate un pic la Ingmar Bergman. O îmbinare armonioasă a stărilor de spirit cu replicile, cadrele, culorile, acţiunea. În Alb totul porneşte de la dezamăgirea unui bărbat proaspăt divorţat dar încă îndrăgostit de soţie. După ce-şi pierde respectul şi  încrederea în sine, reuşeşte cumva să-şi echilibreze starea de spirit. Este un drum al agoniei, un drum pavat cu culori tari ce se întrepătrund până la alb. În final, se echilibrează balanţa şi apar lacrimile de fericire. Trebuie să recunosc, Alb mi-a plăcut cel mai mult.

În Roşu prietenia adevărată capătă o importanţă deosebită.  Şi da, este posibilă, este reală, nu ţine cont de sex, rasă sau religie. Pelicula ridică întrebări simple dar morale: când faci o faptă bună la cine te gândeşti? Este pur egoism, prin faptul că te simţi împlinit şi cu conştiinţa împăcată, sau dăruire – atunci când pui pe locul doi propria persoană? Roşul apare aici subliniind idei, siluete, emoţii.

 

Bez konca 1985, Krzysztof Kieslowski

Fara sfarsit devine iubirea in momentul in care Ulla isi pierde sotul. Fara sfarsit pare a fi suferinta cand isi da seama ca inainte avea tot ce-si doreste, ca nimeni si nimic nu-l poate inlocui pe Antek.  Chiar daca viitorul ii ofera altceva, se pare ca unele relatii sunt menite a-si duce zilele pana la capat, indiferent ca e vorba de aceasta viata sau de alta.

O poveste trista ce aduce aminte de Romeo si Julieta dar mai are ceva si din melancolia lui Albastru (Trei Culori). Finalul este un requiem pe marginea unui camp verde, deschis.

Nota mea: 7.50