Category Archives: Rusia

Leviathan (2014, Andrey Zvyagintsev)

Pornind de la etimologia cuvântului leviatan, filmul de față este expresia modernă pe care Zvyagintsev o atribuie Răului. Din punct de vedere simbolistic are loc o adevărată desfășurare de motive-dominó în care personajele sunt furnici neputincioase dar harnice.

Pentru amatorii de fire narative și răsturnări de situație, respirația va curge normal spre senin. Pe alocuri îi va lua somnul. Știam deja după vizionarea lui The Return și The Banishment ce mă așteaptă. Îți trebuie doar răbdare și foame de idei pentru a ajunge la miezul nucii. Stilul regizorului rus este într-adevăr inconfundabil de captivant.

De la început și până la sfârșit ai senzația că un deget arătător stă în fața fiecărui personaj. Fenomenul a fost perpetuat de-a lungul timpului și denumit, cu naivitate, destin.

Trecutul personajului Nikolai este cuprins într-un singur tablou. Atâtea generații respiră printr-o imagine. Străbunicii, bunicii și părinții au fost adăpostiți de același acoperiș. Sunt aduse bucăți din trecut într-un prezent glacial. Care a fost rolul acestor semințe în pământ?

Femeia din Leviathan este sortită repetiției. Pare a mușca din măr, ispitită de o formă de viață ce-i tulbură existența. Apa, elementul peren, pare a înghiți forma aceasta de viață numită om. În interiorul ei se află leviathanul, istoria care se hrănește cu greșelile omului. Această triere este inevitabilă și insuperabilă. Liberul arbitru îi dă posibilitatea omului de a-și alege călăul sau salvatorul.

Scheletul balenei poate fi răul-milenar în timp ce balena din apă este răul-prezent, schimbat la suprafață dar niciodată în esență.

Copilul nesupravegheat/needucat poate fi atât forma de viață din care vor ieși flori – dacă va urma drumul corect – dar și o buruiană sortită pieirii atunci când va avea loc secerișul.

Întrebarea lui Nikolai este pe buzele oricărui muritor de rând: oare dacă ar fi ales un alt drum, ar mai fi ajuns în acel punct? Oare dacă ar fi urmat un anumit ritual sau rețetă a comunității, ar fi sfârșit la fel?

Din punct de vedere moral, nimic nu poate fi verificat până la rădăcină. Adevărul este guvernat de un sistem putred. La suprafață totul este corect, legile există și se aplică. Dincolo de utilitatea lor apar ramificațiile morale.

În final, rocile sunt mușcate de apă, erodînd liniștea. Omul construiește iar timpul dărâmă sau cimentează. Legile veșniciei sunt guvernate de cu totul și cu totul alte reguli. Generații întregi au predat ștafete de înțelepciune și ADN-uri de începători. Nu se știe exact care este raportul dintre Adevăr și Iluzie dar merită încercarea pentru a ajunge la un nivel superior. Depinde ce crede fiecare că ar însemna Viața.

Nota mea: 9.00

levitan

 sursa foto aici

Advertisements

Izgnanie (2007, Andrey Zvyagyntsev)

Izgnanie a fost tradus în mod generic, The Banishment. Câteva sinonime ale titlului vor șterge orice confuzie între exil și expulzare. Parcă spunînd privește cu atenție și tragi singur orice concluzie – ea va fi corectă, Zvyagyntsev ne pune în fața ochilor interiorul unei case, interiorul unui tren în mișcare, interiorul unui mormânt în curs de săpare, interiorul unui puzzle, interiorul unui album foto, o familie. Fiecare imagine va construi subtil un drum spre interioarele nevăzute. La un moment dat vedem o apă limpede pătrunsă de ploaie. Ceea ce se află sub apă este la fel de important ca ploaia în sine.

Alex și Vera (interesant cum vera este totodată substantiv comun în limba rusă și înseamnă credință) au doi copii: Eva și Kir. Dialogul dintre membrii familiei este scurt, dă o notă de răceală între soți dar și în relația lor cu copiii. Această liniște va fi însă pătrunsă (exact ca apa de care pomeneam mai devreme) de o știre: Vera este însărcinată iar tatăl nu este Alex.

Informația este vagă, nu ne sunt oferite prea multe detalii. Dincolo de sobrietatea personajelor se află câteva principii zguduite din temelii. Ambii soți par afectați dar problemele sunt total diferite. În acest timp copiii lor citesc povestea de seară cu inocență, înainte de culcare: Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte.

Copilul devine atât cale cât și obstacol. Zvyagyntsev pune ambele situații în același coș. Un tată acceptă numai copiii lui, mama acelor copii nu are de ales.

Vera scrie ceva pe hârtie, înainte sau după marea decizie. Cheia filmului cred că stă în cuvintele ei din final:

Copiii noștri nu sunt numai ai noștri așa cum nici nu suntem părinții copiilor noștri. Nu vreau să dau naștere morții. Am putea trăi fără să murim. Există această posibilitate. Nu știu, dar există sigur. Și nu e posibil decât împreună, unul pentru celălalt. De unul singur e imposibil, nu are rost. E un cerc vicios. Cum să-i explic asta lui ca să înțeleagă cu adevărat ce face?

Scena în care copiii construiesc un puzzle în timp ce în altă parte un copil devine puzzle deconstruit, te lasă fără răsuflare. Filmul pare lent și lipsit de acțiune numai pentru cei care caută povești sau intrigi. Se pare că la mijloc stau câteva filosofii existențiale cum până acum am mai văzut la Tarkovsky. Dar nu vreau să-i asemăn pe cei doi regizori pentru că abordările sunt diferite. Au în comun profunzimea ideilor.

Izgnanie face parte din categoria acelor filme care se digeră în background-ul minții – zile întregi după vizionare. Pe măsură ce impresiile se cristalizează, realizezi că totul a fost construit cu artă și înțelepciune iar mesajul lui Zvyagyntsev țipă într-un mod extraordinar de delicat.

Nota mea: 8

This slideshow requires JavaScript.

Andrey Rublyov 1969, Andrei Tarkovsky

Andrey Rublyov a fost înzestrat cu un sâmbure de talent: știe să picteze. În timp ce un prieten se bucură că Andrey a fost chemat să picteze pereții unei biserici din Moscova, un altul este ros de invidie. Cu toate acestea, talentul nu supraviețuiește când nu există credință adevărată care să-l amplifice. Dezamăgirile încep să apară: pentru cine să creezi când munca îți este călcată în picioare de propriul neam? Cum să pictezi Judecata de Apoi fără să înspăimânți lumea? Oare tăcerea este o cale mai bună pentru a înțelege că omul moare iar talentul este dăruit istoriei/omenirii?

Nota mea: 8.50

Tsar 2009, Pavel Lungin

M-am uitat la Tsar doar pentru că același regizor a realizat Ostrov-ul. Se pare că obsesia lui Pavel Lungin rămâne în continuare aceeași: felul în care este înțeleasă credința în Dumnezeu. De data aceasta, Lungin ne duce în istorie: perioada domniei lui Ivan cel Groaznic și consecințele. Știam că a comis o grămadă de atrocități dar nu am cercetat detaliile.

Ivan este prezentat în antiteză cu mitropolitul Filip, un om uns de către țar. Diferențele dintre cei doi vor crește pe măsură ce Ivan își arată firea. O idee cu care rămân în urma vizionării: oricât de sus te-ai afla, oricine te-ar fi învestit acolo, nu înseamnă că deții puterea/adevărul. Ivan se autodistruge dar nu recunoaște că greșește. De fapt, odată pornit pe un drum și mai ales cu atâția martori, nu ai cum să mai dai înapoi. Bineînțeles, totul e posibil acolo unde mândria nu ocupă 100% din inimă iar Lungin vorbește aici exact despre aceste minuni.

Nota mea: 7.50

Piesă neterminată pentru pianină mecanică 1977, Nikita Mikhalkov

Îmi doream de mult să văd acest film şi pot spune că nu m-a dezamăgit. Relaţia dintre cei doi (foşti studenţi îndrăgostiţi unul de celălalt) a fost prezentată într-un mod nostalgic şi intens.

Când era tânăr, Mişa o iubea foarte mult pe Sofia. Avea o speranţă vie. A aşteptat-o chiar dacă fata s-a urcat în tren şi a spus că va veni înapoi. După ce şi-a dat seama că a pierdut-o, a devenit un tip ordinar, nedeosebindu-se cu nimic de ceilalţi.

Regizorul cred că vrea să sublinieze faptul că iubirea ne dă puterea de a ne transforma vieţile iar dezamăgirile ne duc pe drumuri bătătorite, banale. Nu se ştie de ce Mişa nu a căutat-o pe Sofia. Poate a crezut cu adevărat că Continue reading

Bătrânul și marea 1999, Aleksandr Petrov

Cine poate să întreţină speranţa unui om? Dar credinţa? Nuvela lui Ernest Hemingway, The Old Man and The Sea a fost pusă în imagini de către Alexandr Petrov într-o animaţie ce a câştigat multe premii şi încearcă să răspundă la aceste întrebări.

Cele 20 de minute ale filmului – ca produs finit, au fost realizate în aproape doi ani şi jumătate de muncă, stilul său fiind nu tocmai uşor: desene pe hârtie, pictură în ulei pe o bază de sticlă, umbre realizate cu ajutorul degetelor şi în final compunerea lor. Aşa au rezultat aproape 29 000 de imagini.

Ce conţine povestea şi de ce Hemingway a obţinut pentru aceasta premiul Nobel pentru Literatură în 1954? Continue reading

Stalker 1979, Andrei Tarkovsky

Fără credinţă, fără rădăcini spirituale, omul este ca un orb. Asta afirma Andrei Tarkovsky în interviul din 1980 acordat lui Aldo Tassone referindu-se la filmul său, Stalker. Indiferent că eşti filozof, artist sau om de ştiinţă, cunoaşterea pe care o dobândeşti de-a lungul vieţii este incompletă şi nu aduce satisfacţie. Dar dacă ai şti că există un loc unde cele mai sincere dorinţe, născute din suferinţă, se pot împlini, ai merge într-acolo?

Stalker este călăuza care-i duce pe oameni în acest spaţiu misterios numit Zona. Cele două denumiri sunt singurele detalii pe care regizorul le-a păstrat când a folosit ca sursă de inspiraţie nuvela fantastică a fraţilor Strugatsky, Picnic la marginea drumului.

Înainte de toate, ce fel de job e ăsta, călăuză? Continue reading