Category Archives: Andrey Zvyagyntsev

Leviathan (2014, Andrey Zvyagintsev)

Pornind de la etimologia cuvântului leviatan, filmul de față este expresia modernă pe care Zvyagintsev o atribuie Răului. Din punct de vedere simbolistic are loc o adevărată desfășurare de motive-dominó în care personajele sunt furnici neputincioase dar harnice.

Pentru amatorii de fire narative și răsturnări de situație, respirația va curge normal spre senin. Pe alocuri îi va lua somnul. Știam deja după vizionarea lui The Return și The Banishment ce mă așteaptă. Îți trebuie doar răbdare și foame de idei pentru a ajunge la miezul nucii. Stilul regizorului rus este într-adevăr inconfundabil de captivant.

De la început și până la sfârșit ai senzația că un deget arătător stă în fața fiecărui personaj. Fenomenul a fost perpetuat de-a lungul timpului și denumit, cu naivitate, destin.

Trecutul personajului Nikolai este cuprins într-un singur tablou. Atâtea generații respiră printr-o imagine. Străbunicii, bunicii și părinții au fost adăpostiți de același acoperiș. Sunt aduse bucăți din trecut într-un prezent glacial. Care a fost rolul acestor semințe în pământ?

Femeia din Leviathan este sortită repetiției. Pare a mușca din măr, ispitită de o formă de viață ce-i tulbură existența. Apa, elementul peren, pare a înghiți forma aceasta de viață numită om. În interiorul ei se află leviathanul, istoria care se hrănește cu greșelile omului. Această triere este inevitabilă și insuperabilă. Liberul arbitru îi dă posibilitatea omului de a-și alege călăul sau salvatorul.

Scheletul balenei poate fi răul-milenar în timp ce balena din apă este răul-prezent, schimbat la suprafață dar niciodată în esență.

Copilul nesupravegheat/needucat poate fi atât forma de viață din care vor ieși flori – dacă va urma drumul corect – dar și o buruiană sortită pieirii atunci când va avea loc secerișul.

Întrebarea lui Nikolai este pe buzele oricărui muritor de rând: oare dacă ar fi ales un alt drum, ar mai fi ajuns în acel punct? Oare dacă ar fi urmat un anumit ritual sau rețetă a comunității, ar fi sfârșit la fel?

Din punct de vedere moral, nimic nu poate fi verificat până la rădăcină. Adevărul este guvernat de un sistem putred. La suprafață totul este corect, legile există și se aplică. Dincolo de utilitatea lor apar ramificațiile morale.

În final, rocile sunt mușcate de apă, erodînd liniștea. Omul construiește iar timpul dărâmă sau cimentează. Legile veșniciei sunt guvernate de cu totul și cu totul alte reguli. Generații întregi au predat ștafete de înțelepciune și ADN-uri de începători. Nu se știe exact care este raportul dintre Adevăr și Iluzie dar merită încercarea pentru a ajunge la un nivel superior. Depinde ce crede fiecare că ar însemna Viața.

Nota mea: 9.00

levitan

 sursa foto aici

Izgnanie (2007, Andrey Zvyagyntsev)

Izgnanie a fost tradus în mod generic, The Banishment. Câteva sinonime ale titlului vor șterge orice confuzie între exil și expulzare. Parcă spunînd privește cu atenție și tragi singur orice concluzie – ea va fi corectă, Zvyagyntsev ne pune în fața ochilor interiorul unei case, interiorul unui tren în mișcare, interiorul unui mormânt în curs de săpare, interiorul unui puzzle, interiorul unui album foto, o familie. Fiecare imagine va construi subtil un drum spre interioarele nevăzute. La un moment dat vedem o apă limpede pătrunsă de ploaie. Ceea ce se află sub apă este la fel de important ca ploaia în sine.

Alex și Vera (interesant cum vera este totodată substantiv comun în limba rusă și înseamnă credință) au doi copii: Eva și Kir. Dialogul dintre membrii familiei este scurt, dă o notă de răceală între soți dar și în relația lor cu copiii. Această liniște va fi însă pătrunsă (exact ca apa de care pomeneam mai devreme) de o știre: Vera este însărcinată iar tatăl nu este Alex.

Informația este vagă, nu ne sunt oferite prea multe detalii. Dincolo de sobrietatea personajelor se află câteva principii zguduite din temelii. Ambii soți par afectați dar problemele sunt total diferite. În acest timp copiii lor citesc povestea de seară cu inocență, înainte de culcare: Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte.

Copilul devine atât cale cât și obstacol. Zvyagyntsev pune ambele situații în același coș. Un tată acceptă numai copiii lui, mama acelor copii nu are de ales.

Vera scrie ceva pe hârtie, înainte sau după marea decizie. Cheia filmului cred că stă în cuvintele ei din final:

Copiii noștri nu sunt numai ai noștri așa cum nici nu suntem părinții copiilor noștri. Nu vreau să dau naștere morții. Am putea trăi fără să murim. Există această posibilitate. Nu știu, dar există sigur. Și nu e posibil decât împreună, unul pentru celălalt. De unul singur e imposibil, nu are rost. E un cerc vicios. Cum să-i explic asta lui ca să înțeleagă cu adevărat ce face?

Scena în care copiii construiesc un puzzle în timp ce în altă parte un copil devine puzzle deconstruit, te lasă fără răsuflare. Filmul pare lent și lipsit de acțiune numai pentru cei care caută povești sau intrigi. Se pare că la mijloc stau câteva filosofii existențiale cum până acum am mai văzut la Tarkovsky. Dar nu vreau să-i asemăn pe cei doi regizori pentru că abordările sunt diferite. Au în comun profunzimea ideilor.

Izgnanie face parte din categoria acelor filme care se digeră în background-ul minții – zile întregi după vizionare. Pe măsură ce impresiile se cristalizează, realizezi că totul a fost construit cu artă și înțelepciune iar mesajul lui Zvyagyntsev țipă într-un mod extraordinar de delicat.

Nota mea: 8

This slideshow requires JavaScript.