Category Archives: Alejandro Gonzales Inarritu

Biutiful 2010, Alejandro González Iñárritu

Un film amar și-n același timp strălucit. O dată pentru că smulge din realitate momentele crude și mai apoi, pentru albul iminent de după. Realitatea devine o pârtie a sufletului. Lumea nu se termină, datoriile se transformă. Iñárritu e schimbat dar nu foarte mult. O cerea cazul de față, un subiect sensibil: atitudinea unui om în fața ultimilor pași prin viață. A păstrat esențialul: alienarea, nepăsarea în fața celorlalte ființe umane, rasismul, neputința omului de a trece peste greșeli, etc. Cu acest rol Javier Bardem intră definitiv pe lista actorilor mei preferați, mai ales după ce l-am văzut în Mar Adentro și No Country for Old Men.

Nu i-am acordat o notă mai mare pentru că am așteptat foarte mult acest film și nu s-a ridicat la înălțimea standardelor cu care regizorul și-a obișnuit fanii. Unul dintre fani scriind chiar acum că se putea și mai bine. Dar ăsta e subiectul și nu putem reproșa nici lungimea filmului. În 148 de minute te transformi, intri în pielea personajului. Poate și-a dorit mai mult sentiment și uite că i-a reușit. Nu spune nimeni că sentimentele trebuie să fie toate pozitive, nu? Cu siguranță din acest motiv Biutiful va trece neobservat iar lumea va merge la cinema să vadă filme-popcorn.

Nota mea: 7

Babel 2006, Alejandro González Iñárritu

În relaţiile umane comunicarea este un factor cheie. Indiferent că inventăm diferite limbajuri sau coduri de semnificaţii, a reuşi să te faci înţeles mai ales în momentele extreme reprezintă un avantaj. Babel readuce în prim plan această problemă spinoasă a imposibilităţii comunicării.

Atunci când nu poţi vorbi şi auzi pe cel de lângă tine, când nu reuşeşti să vorbeşti limba celuilalt pentru că nu ştii araba sau când limbajul devine minciună omul este confruntat cu o mare dilemă. Mai poate el interacţiona cu cei din jurul său şi se mai poate face înţeles în mod coerent?

Folosind o analogie biblică, Innaritu îşi provoacă privitorul la o triplă analogie: la babel-ul interior (doi soţi care nu regăsesc puterea de a iubi decât atunci când unul dintre ei este rănit de un glonte rătăcit) babel-ul inter-relaţional (cazul unei japoneze surdo-mute care se regăseşte pe sine incapabilă să comunice cu cei din jurul ei deşi o prietrenă aflată în aceeaşi situaţie relaţionează fără probleme) şi babel-ul minciunii şi al incestului pueril. Continue reading

Amores perros 2000, Alejandro Gonzales Inarritu

La fel ca şi-n 21 de grame, cadrele se îmbină dinamic, filmul te ţine într-o anumită tensiune, curiozitate, surprindere şi eliberare în final abia când auzi ultima melodie şi vezi cast-ul.

Trei destine se ciocnesc întâmplător (şi la propriu), pe parcursul filmului poveştile par a fi fără legătură între ele dar exact atunci când vezi ce au în comun, îţi dai seama că merită într-adevăr să-l priveşti.

Din cauza violenţei din film (unele faze sunt extraordinar de explicite) nu cred că o să-l revăd prea curând (cum obişnuiesc din când în când cu filmele care-mi plac mult). Cu ce am rămas după?

Te poţi îmbogăţi, poţi fi fericit şi poţi pierde totul când exagerezi şi devii lacom. Toţi pierd atunci când încearcă să obţină ceva pe căi mai puţin cinstite. De asemenea, când există un intermediar în tot ceea ce faci, de fapt nu faci nimic de unul singur.

Câinele este prezent în film ca un pretext. Te poţi îmbogăţi de pe urma lui (luptele cu câini fioroşi sunt de-a dreptul pline de violenţă, în comparaţie cu violenţa ce zace în oameni şi nu o lasă mereu la vedere), poţi renunţa la a lupta pentru familia pierdută şi să-ţi faci o familie de necuvântătoare, poţi să te-nţelegi bine cu cel care şi-a părărsit nevasta şi copiii până când, dintr-un moft totul se destramă.

Regizorul pune accent pe neputinţele oamenilor de a comunica, de a discuta pentru a rezolva conflictele pe căi paşnice. Nervii actorilor sunt transmişi privitorului, toate emoţiile sunt atît de bine redate încât ai senzaţia că totul se petrece în secunda în care priveşti.

În două dintre situaţii fraţii ajung să se certe până la a-şi dori moartea unul altuia, insistă în propriile obsesii deşi ştiu că nu sunt sănătoase (să fugi cu soţia şi cu copiii fratelui care era agresiv), să-i părăseşti pe cei care te iubesc pentru a-ţi satisface orgoliul şi egoismul pentru a îndrepta lumea.

Sunt unele scene de-a dreptul uimitoare: incapacitatea de a omorî un câine şi indiferenţa şi impasibilul de pe chipul unui om care ucide pentru bani. Un om care nu mai are nimic de pierdut după ce a pierdut tot ce era cândva important şi lacrimile pentru un câine vagabond ce moare sfâşiat de un pitbull.

Sunt multe de zis, pe scurt: e un film care merită văzut tocmai pentru că scoate atât de bine în evidenţă nişte adevăruri care ne dor dar există acolo şi se manifestă tacit.

Tehnica regizorală merită nota 10, unele replici dar şi muzica (aparent fadă) fac filmul de neuitat.