Category Archives: Luis Bunuel

Los Olvidados (1950, Luis Bunuel)

Dacă nu vei dori multe, puținul îți va părea mult – spunea un filozof grec. Dar atunci când nu ai nimic, puținul ce mai e? Fiecare om este înzestrat cu un talent. Fericiți cei care-l descoperă și transformă nimicul în ceva prețios.

Într-un sat uitat de lume, sărăcia devine principala scuză a hoțului. Filmul prezintă, fără menajamente, viața unor copii ai străzii. Avem în față o poveste adevărată. Realitatea lui Bunuel, însă, nu poate exista fără un strop de suprarealism, în stilul lui caracteristic.

Personajul principal, Pedro, se află exact în acel moment al vieții când granița dintre moralitate și imoralitate este invizibilă. Pe de-o parte, anturajul îl va duce pe căi bătătorite de infractori. Pe de-altă parte, vocea conștiinței îl va ține în alertă, dornic să facă ceea ce este corect. Vorbim de o societate în care legea se face cu piatra sau cu pumnul. Oamenii fură de la orbi și de la calici, folosesc banul pentru a cumpăra plăcere și nu au remușcări.

Pedro este prezentat în paralel cu Ohitos, un puști pe care tatăl l-a lăsat în târg și nu s-a mai întors. Majoritatea copiilor din film privin din familii dezorganizate. Lipsa afecțiunii este resimțită de fiecare copil în parte și pare a fi rădăcina tuturor relelor sau startul către teritoriul imoral de care pomeneam mai devreme. Apoi, exact ca la domino, după un rău mic vor cădea toate piesele jocului.

Los Olvidados este un film tranșant. Sunt prezentate bucăți din viața reală la care privim uneori printr-o perdea transparentă și groasă. Ce se află dincolo, rămâne doar pe străzi. Destinul lui Ohitos mă face să cred că luminița de la capătul tunelului nu este falsă.

Nota mea: 8

Un chien andalou 1929, Luis Bunuel

Fac ce fac și mă întorc la regizorul care mi-a deschis apetitul pentru suprarealism. Un chien andalou este primul cuvânt al lui Bunuel în lumea filmului, primele impresii puse pe ecran. Ținând cont că urmărea câte trei filme pe zi și a conștientizat că asta vrea să facă, este admirabilă evoluția lui. Deși scurtmetraj, Câinele andaluz exprimă câteva frânturi de idei, în cantitate pură. E drept că Bunuel a colaborat cu Salvador Dali de această dată, din prietenia celor doi rezultând ceva ce istoria cinema-ului avea să memoreze și să dea mai departe: norul care taie ochiul lunii, furnicile din palmă, bărbatul care trage după el doi preoți și un măgăruș mort, femeia care fuge din calea pasiunii și se aruncă în valurile nebuniei. Sunt imagini pe care Un chien andalou le oferă într-un mod ce poate vorbi în n-șpe feluri. Un filmuleț diferit cu fiecare vizionare, ce merită aprofundat și promovat în anul 2011, când majoritatea privește cu ochi buni numai ceea ce este nou.

Nota mea: 8.50

Le fantome de la liberte 1974, Luis Bunuel

Oamenii stau la masă pe toalete, în fundul gol, normal. Când merg să mănânce, se încuie într-o cameră mică, pentru a avea deplină intimitate. Oare dacă ar mânca mai puțin, ar polua mai puțin? Părinții își pierd copilul, îl găsesc imediat dar merg totuși să-l declare dispărut. Poliția, conștiincioasă, înregistrează plângerea și spune că va dura ceva până vor găsi copilul. Niște preoți se roagă pentru soarta unui om. Peste câteva ore fumează și joacă poker până se face dimineață.

Fiecare personaj predă ștafeta următorului. Ce dacă ești șeful poliției și nu te crede nimeni? Există întotdeauna o dublură pentru atunci când vrei să mergi într-un bar cu prietenii. Fantoma libertății concentrează stilul preferat al lui Bunuel (suprarealismul) în câteva palme adresate întregii societăți. Bineînțeles, sunt palme acordate cu delicatețe. Cuvintele care nu se spun nu au cum să doară, nu?

Nota mea: 7

Tristana 1970, Luis Bunuel

Dintre toate filmele lui Bunuel văzute până acum, Tristana mi s-a părut bizar. Poate din cauză că nu am reușit să fiu de partea niciunui personaj, nici să înțeleg de ce se comportă fiecare atât de ciudat. Don Lope (în interpretarea lui Fernando Rey, actorul pe care Bunuel îl are la inimă în multe dintre filmele sale) reușește să redea nostalgia tinereții pierdute. Este posesiv în dragostea lui pentru Tristanta dar ajunge să înțeleagă dorința ei pentru libertate. Tânăra intră în viață cu stângul, cu dezgust. Se maturizează într-o atmosferă de care ar vrea mai mult să fugă. Faptul că reușește să zboare departe pentru ceva timp, mă face să cred că abia atunci începe să trăiască cu adevărat. Dar, ceva trebuie să se întâmple pentru a-i devia planurile. Finalul este dur. Tristana încearcă să ofere înapoi tot ce a primit, așa cum a simțit pe propria piele: o dragoste distorsionată. Scaunul cu rotile este un simbol existent aici, la fel ca-n Belle de Jour, al sentimentelor înghețate. De data aceasta, femeia este cea vizată.

Nota mea: 7

Viridiana 1961, Luis Bunuel

Un film ce se dezvăluie ca un secret prețios. Viridiana este femeia care știe ce vrea de la viață și este pregătită să înfrunte tot felul de situații, chiar dacă la început stă la adăpost refuzînd contactul cu lumea laică. Printr-o întâmplare ajunge să părăsească mănăstirea. Așa își cunoaște mai bine unchiul, singura rudă în viață. Printr-o altă întâmplare, de data aceasta stranie, își schimbă planurile. Poate este un fel de ispășire, ceea ce mă face să cred că încercarea de a-i ajuta pe cei sărmani trece peste orice urmă de rațiune. Când oferi un sprijin ar trebui să te gândești dacă poți să suporți tot ce implică, nu? Viridiana vede însă problema numai din față. Ca și cum se află în fața unei clădiri cu intrare principală plus ușa din spate dar o ignoră pe ultima. Se gândește că o șansă oferită unui om îl poate transforma. Este o inițiativă pe care rar o mai vezi astăzi, chiar și-n filme. În Nazarin se atinge cota maximă cu acest gen de nebunie sau dăruire. Ce se întâmplă mai departe rămâne să marcheze orice privitor. Oare este rasa umană atât de iresponsabilă pe cum vrea Bunuel să spună? Dacă în El angel exterminador era judecată burghezia, aici ne aflăm la extrema cealaltă și regizorul pare să atribuie un alt gen de cucuie oamenilor. Nimeni nu scapă neatins, pare a fi o concluzie realistă, într-un decor suprarealist. Bunuel are acest mare talent: spune lucrurilor pe nume într-un mod ușor ironic, ușor haios, ușor pesimist. Finalul rămâne în coadă de pește pentru mine. La fel și senzația că omenirea profaneaza idealurile.

Nota mea: 8.50

Le charme discret de la bourgeoisie 1972, Luis Bunuel

Prăpastia dintre clasele sociale a existat dintotdeauna, poate mai evidentă în trecut când oamenii nu puteau pretinde că sunt prinți fără a avea probe. Acum e mai ușor să îți cumperi o geantă fake, un parfum, un ceas sau orice alt accesoriu pentru a induce lumea în eroare. Dar nici azi popa nu e popă fără veșmintele sale, fițosul nu e fițos până nu se umflă în pene. Filmul de față este ca o minge la fileu pentru toate categoriile de oameni: bogați, săraci, așa-zișii modești, etc. Din punctul meu de vedere, o capodoperă ce trece proba timpului cu succes.

Nota mea: 9.50

El angel exterminador 1962, Luis Bunuel

Cine se aseamănă, se adună – vorbă din popor. Dar cine nu se aseamănă, este dat la o parte, nu are acces în cercurile închise. El angel exterminador este o parabolă reușită despre burghezie și superficialitate. Poftit la cina unui bogătaș, un grup de oameni descoperă că nu poate ieși dintr-o cameră. După câteva zile de stat împreună, oamenii uită de politețuri și orice urmă de deminitate dispare. Bunuel spune că nu trebuie căutat un răspuns rațional pentru acest film, este ca și cum ai încerca să explici un poem. Eu spun că merită văzut pentru originalitatea ideii.

Nota mea: 8.50