Category Archives: Suedia

Lilja 4-ever (2002, Lukas Moodysson)

Ce șanse de supraviețuire are un suflet lăsat de izbeliște? E ca și cum abia înveți să înoți și cineva te aruncă în ocean, în ideea că te descurci. Lilja este o tânără care luptă pentru viitorul ei. Își dorește o viață simplă și o familie care s-o iubească. După ce află motivul pentru care a fost părăsită de mamă, lupta dintre dragoste și ură va lăsa naivitatea să îmbrățișeze orice speranță. Nu este de condamnat. De altfel, ideea pe care o exploatează aici regizorul, cred că este mai degrabă un avertisment. Oare există în realitate ființe care chiar cred că tot ce zboară nu trebuie să fie pasăre sau avion?
Filmul m-a lăsat fără cuvinte. Scena cu fuga și muzica celor de la Rammstein, pe fundal, are o puternică încărcătură emoțională. De fapt, cam toate prim plan-urile cu Lilja par a prevesti soarta acesteia. Prețuiește libertatea, pare a fi mesajul pe care vrea să-l sublinieze Moodysson. Un film foarte trist dar ancorat în realitate. Felul oarecum amatoricesc al camerei, mișcările brutale, cred că au fost plasate cu intenție. E ca și cum scenele ar fi fost rupte din viața de zi cu zi iar camera a picat la momentul potrivit. Cred că nu întâmplător ajunge Lilja în Suedia. Este chiar țara de origine a regizorului, Lukas Moodysson. Este imposibil să trăiești fără să vezi ce se întâmplă în jurul tău. Chiar și într-o lume care pare a fi perfectă pentru cei din exterior.

Nota mea: 8

Advertisements

Persona 1966, Igmar Bergman

Dupa ce am vazut Persona am avut senzatia ca regizorul a pus la punct fiecare detaliu in asa fel incat, in final sa ramai perplex, ravasit, emotionat. Este genul de film pe care il poti revedea fara probleme, ca de altfel si celelalte filme ale lui Bergman. Ai senzatia ca nu l-ai mai vazut. Detaliile sunt foarte importante. Ele vorbesc alaturi de personaje. Starile de spirit sunt subliniate cand cu ajutorul mimicii, cand cu ajutorul tacerii.

Nota mea: 10

Face to face 1976, Ingmar Bergman

Un psihiatru s-ar părea că deţine chei pentru problemele tuturor însă ce se întâmplă atunci când el are probleme? Liv Ullmann (actita care joaca aproape in toate filmele lui Bergaman) joacă şi aici extraordinar rolul doctorului psihiatru, vedem de unde provin fobiile oamenilor, ce miros are viaţa, de ce există fixaţii, cum e să urci şi să cazi repde etc.

A fi faţă-n faţă cu tine, cu binele şi răul din tine nu este tocmai uşor atunci când ceilalţi te văd ca fiind un om puternic şi împlinit. Teoria nu se mai potriveşte cu practica atunci când vezi că nu poţi face faţă problemelor folosind reţete. Dar înainte de toate, cum e să fii invalid sentimental şi în cele din urmă să-ti dai seama ca dragostea este singura care le rezolvă pe toate iar lipsa ei este lipsă în fiecare nefericire.

Un film profund, cu multe simboluri şi momente cheie ce merită vazut chiar de mai multe ori

Nota mea: 8

 

Winter Light 1962, Ingmar Bergman

De-a lungul istoriei, câţi oameni nu s-au întrebat care este sensul vieţii? Filmul nu oferă răspunsul ci chiar mai mult: te lasă să vezi care este non-sensul ei, cum te poţi distruge atunci când crezi că este acelaşi lucru existenţa Lui Dumnezeu cu non-existenţa Lui.

Un pastor se luptă cu însuşi ateismul şi îndoielile ce-l domină, cu obiceiurile şi cu propriile convingeri, nu poate oferi răspuns unui om care vrea să se sinucidă pentru că nu găseşte motivele pentru care totul contează, nu acceptă dragostea ce-i este oferită de către o tânără ce-l iubea sincer, anulează totul până când viaţa îi dă o lecţie despre fiecare în parte.

Nota mea: 8

Fragii sălbatici 1957, Ingmar Bergman

“Marile angoase metafizice (viata, moartea, divinitatea), se amesteca cu problemele morale sau psihologice (dragostea, egoismul, solitudinea, femeia), intr-un stil si prin simboluri care datoreaza mult expresionismului, ca si traditie cinematografului mut.” – Dictionnaire des films – 1995 (Larousse)

Ce mi-a plăcut cel mai mult la film? Sunt mai multe amănunte începînd cu modul subtil în care se îmbină prezentul cu liniştea sau zbuciumul trecutului, simbolurile din vise, dialogurile filozofice şi faptul că personajele sunt uşor de plăcut. Fiecare are câte ceva ce atrage, poate şi din cauză că unii dintre ei sunt preferaţi de regizor şi în alte filme ale lui.

Mulţi se zbat să accepte ceva în viaţa lor, alţii se zbat cu amintirea trecutului până ajung la bătrâneţe, unii te văd arogant în timp ce alţii îţi întind covorul roşu la picioare.
Despre moarte nu-i place nimănui să vorbească dar în cele din urmă a o accepta cu seninătate este o lecţie pe care ne-o oferă tot viaţa. Asta abia după ce ne împăcăm cu toţi şi toate. Dacă reuşim, evident! Important este să descoperi ce contează mai mult: orgoliul sau binele? Al tău şi al celuilalt.

Nota mea: 10

Fanny och Alexander 1982, Ingmar Bergman

Ingmar Bergman este unul dintre magicienii camerei ce a reuşit să transpună în imagini cinematice propriile obsesii şi nelinişti interioare. Citeam într-un interviu acordat de către regizorul suedez ziarului Corriere della Sera faptul că toate filmele sale au o dimensiune psihanalitică; a încercat să exploreze adâncurile firii omeneşti în cele mai intime şi neliniştitoare detalii pornind de la propriile experienţe.

Fanny şi Alexander, unul dintre cele mai premiate filme ale lui Bergman (a câştigat 4 Oscaruri), este o incursiune profundă în majoritatea temelor abordate de regizor. Trauma din copilărie, ura împotriva tatălui, tabloul familial aparent perfect, pasiunile tenebroase ale membrilor aceleaşi familii, frica, viaţa, moartea, Dumnezeu, iubirea etc. sunt doar câteva dintre permanentele subiecte de analiză. La fel ca şi Fragii sălbatici, Fanny şi Alexander este o sinteză a temelor, dar şi un proiect nu mai puţin curajos. Continue reading