Category Archives: Kornél Mundruczó

White God (2014, Kornél Mundruczó)

În lumea celor care cuvântă, legea devine un instrument ce modelează societatea după bunul plac. Măcelarul spintecă o bovină și privește carnea ca pe un bun de consum. Rar vei vedea un vegan cu cuțitul mânjit de sânge, asta e clar.

Același măcelar, dacă și-ar exercita meseria în public, fără halat alb și fără ca oamenii să-i știe scopul/legea, cum ar fi privit? Ar trezi cu siguranță cel puțin un gram de șoc. (A se înțelege că nu oricine poate fi măcelar).

 În lumea animalelor, legile sunt reduse la esență: supraviețuire, afecțiune/relații, libertate. În timp ce oamenii au de ales, celelalte ființe își urmează instinctul atunci când vine vorba de hrană.

Cu toate acestea, omul alege după criterii bine definite (universal valabile?) cine rămâne în viață, cine intră în lesă, cine ajunge pe farfurie, etc. Interesant este că tot omul decide care câine este cu moț (deci bun de adoptat/cumpărat/expus la zoo) și care câine trebuie eutanasiat (prin lege, bineînțeles). Motivele țin de latura estetică-olfactivă sau de faptul că planeta mai are puțin și face poc! din cauza locuitorilor (numeric vorbind).

White God prezintă relațiile interumane într-o lume în care faptele devin edificatoare. Luptele cu câini și dresajul sunt fețe ale puterii. Hingherii sunt priviți ca niște măcelari în devenire. Nu avem prea multe exemple dumnezeiești în acest film. Singurul personaj care explorează latura afectivă este Lili, copilul aflat la ușa adolescenței. Odată cu pierderea animalului de companie, trece dincolo de pragul inocenței. Hagen, celălalt personaj principal (pe patru picioare, de această dată) va trece printr-un proces de transformare. Atât Lili cât și câinele Hagen, vor cunoaște prietenia și suferința cauzată de pierderea ei.

Într-un fel se aseamănă, pentru că fiecare caută  alinarea, puritatea, liniștea, comuniunea. Atunci când le sunt lezate libertățile, atât omul cât și animalul, devin sălbatici, cruzi. Muzica devine limba universală, capabilă să unească două spirite diferite.

Că tot vorbeam despre lipsa exemplelor, paradoxal, omul este singurul care poate să treacă de stările raw-instinctuale, să construiască, să îmblânzească. Nu el a inventat jocul de domino dar sarcina lui este să descopere timpul potrivit pentru a declanșa acțiuni demne de dat pălăria jos.

Ce au în comun oamenii cu animalele, dacă excludem criteriile biologice?

Tocmai pe acest detaliu mizează regizorul și reușește să sensibilizeze privitorul. Răzbunarea câinilor este doar o consecință, dacă analizăm cine atinge prima piesă de domino. Agresiunea va naște numai agresiune, furia nu va fi stăpânită niciodată cu fapte meschine.

Un film impresionant, complex, o parabolă a societății actuale cu accent pe diviziunea puterilor, pe alocuri cu scene explicite de violență. Per total, merită văzut dacă vrei ceva diferit.

Nota mea: 8

maxresdefault.jpg

 foto