Category Archives: USA

Once Upon a Time… in Hollywood (2019, Quentin Tarantino)

Cel de-al nouălea film a lui Quentin Tarantino, Once Upon a Time… in Hollywood, se vrea a fi penultimul din cariera regizorului american. După succese precum Pulp Fiction, Inglourious Basterds și Django Unchained, spectatorul va avea anumite aștepări de la această peliculă. Va reuși să aibă un impact similar? Poate pentru că regizorul a vrut, de-a lungul timpului, să creeze brand-ul Tarantino, cu standarde înalte: originalitate și cei mai talentați actori pe același platou de filmare. Ei au fost o dată ca niciodată faimoși.

Pornind de la un caz real, inspirat din viața actriței Sharon Tate (Margot Robbie), regizorul își permite să rescrie istoria după bunul plac. Asta pentru că Sharon a fost ucisă în august 1969 de un grup de hippie iar evenimentul cu pricina a șocat lumea Hollywood-ului.
Totodată este creat personajul Rick Dalton (Leonardo di Caprio) ce vorbește despre carieră și încercările prin care trece actorul. Pe scenă dar și în spatele ei. Rick a devenit faimos în urma rolurilor sale din filme western. Totuși, un actor talentat trebuie să fie un fel de cameleon, capabil să primească roluri cât mai diferite, să se adapteze în orice circumstanțe. Există o modă și în lumea filmelor iar actorii trebuie să țină pasul cu tendințele. Este pomenit regizorul Roman Polanski (Rafal Zawierucha) ca exemplu de succes din noul val. Chiar dacă acțiunea are loc spre sfârșitul anilor ’60, problema este actuală. Trenul inspirației se poate opri la un moment dat.

Rick duce mai multe responsabilități. Dublura lui, Cliff Booth (Brad Pitt) are un loc de muncă atâta timp cât Rick primește mai multe roluri. Cliff este totodată șoferul loial, ce-l însoțește pe Rick peste tot și încearcă să-l consoleze atunci când este cazul. Ei sunt chiar prieteni și urmăresc anumite emisiuni tv împreună.

Filmul nu are un fir narativ propriu-zis. Vedem o zi din viața fiecărui personaj, pe alocuri palpitantă, uneori banală. Viețile li se încrucișează mai mult sau mai puțin.
Rick poate să uite câteva replici și, de rușine, să simtă că a căzut cerul pe el. Se va mustra singur până când va deveni mai bun ca ieri. Efortul îi va fi răsplătit cu complimente.
Șoferul poate să hrănească un câine cu mare stil. Sau poate să se urce pe acoperiș să verifice antena, cu nonșalanța unui model ce face reclamă la țigări. Tot el (Cliff) se va bate cu Bruce Lee.
Sharon va găsi plăcere în a viziona filmul ce rulează la cinema. Joacă și ea în film! O mică paranteză. Tarantino a povestit presei că a cerut să intre gratuit, ca spectator, la unul din filmele sale de debut. Era cu prietena lui și a vrut s-o impresioneze. Așadar, scena cu Sharon vizionînd propriul rol, are un punct de pornire din viața reală.

De altfel, coloana sonoră, anumite replici și piese vestimentare, plimbările cu mașina, reconstruiesc amintirile lui Tarantino despre Los Angeles, pe când regizorul avea numai șase ani. Pe atunci muzica se asculta la radio, cu volumul la maxim, în mașină sau acasă. Când venea momentul reclamelor, oamenii vorbeau mai tare, peste ele, dar nu le opreau. Muzica se asculta cap-coadă, fără a schimba posturile de radio din două-n două secunde. Firmele luminoase se aprindeau seara, când începeau spectacolele. Există o anumită nostalgie în aceste plimbări cu mașina, ascultând hit-urile copilăriei. Ele au însemnătate pentru Tarantino și probabil că-l vor lăsa rece pe spectatorul anilor 2019. Sau poate că-l vor face curios.

Este prima dată când Di Caprio și Pitt apar împreună într-un film. Acesta poate fi un motiv independent pentru a merge la cinema (pentru unii). Și dacă ei nu sunt de ajuns, spectatorul va fi cu siguranță impresionat de prestația lui Al Pacino. Avem totodată ocazia să ne luăm la revedere de la Luke Perry. Merită menționat un alt nume de care vom auzi cu siguranță, pe viitor, Julia Butters, în rolul micuței actrițe.
Se pare că aceiași actori (Leo și Brad) vor fi prezenți și-n al zecelea film iar asta nu poate decât să mă bucure.

Finalul va stârni cu siguranță reacții adverse. În sala de cinema unii oameni râdeau în hohote, în timp ce alții strigau îngroziți. Tarantino stârnește sentimente contradictorii, îmbinînd umorul cu tragicul, în stilul lui caracteristic. Poate că de această dată nu am mai văzut așa mult sânge (Kill Bill ca punct de referință) dar limbajul este, în continuare, colorat. Un film ce merită văzut pentru ciudățeniile lui, pentru prestația actorilor și coloana sonoră. Toate îmbinate cu măiestrie.

once

credit foto

Advertisements

Paterson (2016, Jim Jarmusch)

PATERSON-1-1020x574Când ești copil, înveți că există doar trei dimensiuni: înălțimea, lungimea și adâncimea. Ca o cutie de pantofi. Mai târziu afli că există și o a patra dimensiune, timpul. Hmm, unii spun că ar fi și o a cincea, a șasea, a șaptea…

Jim Jarmusch ne propune să observăm, umăr la umăr cu personajele sale, celelalte dimensiuni ale vieții prin prisma detaliului.

Paterson este un șofer de autobuz, într-un oraș ce a găzduit și inspirat poeți. Le știe versurile și-i recitește cu admirație. Duce o existență liniștită și respiră versuri cu fiecare pas. Diminețile au propriul ceas biologic, micul dejun poartă o culoare diferită, bețele de chibrit sunt speciale, foaia albă este prietenă cu pixul și cu gândul.

Există mai multe forme de poezie iar Paterson este capabil să le observe cu bucurie și seninătate, oriunde ar merge. Nici nu ai spune că dincolo de un simplu zâmbet se află un om cu o carte secretă – o colecție de momente. Paterson este șoferul de pe copertă, dar, odată ce ajungi să-l cunoști, descoperi că paginile sunt de fapt glasul creativității. Acel glas nu poate fi oprit, indiferent de circumstanțe.

Filmul curge lin și nu apuci să te plictisești, în ciuda ritmului cu care se desfășoară. Cum altfel am putea fi atenți la detalii dacă nu oprindu-ne, pentru o secundă, să trăim Acum și Aici?

Nota mea: 8

foto de aici

Gone Girl (2014, David Fincher)

Știți bancurile acelea cu femeia perfectă? Cea care nu-și întreabă niciodată partenerul de ce vine târziu acasă, este mereu disponibilă în dormitor și nu vrea să semene cu femeile care-și transformă iubiții în marionete. Aparent Amy (Rosamund Pike) tolerează aproape tot ce face Nick-frumușelul (Ben Affleck în postura unui scriitor de mâna a doua, cu burtică și cămașa largă să nu i se vadă kilogramele în plus) și este soția perfectă. Dar înțelegem din start că Amy nu este chiar așa de simpatică pe cum pare. Felul în care ceilalalți vorbesc despre ea scrâșnind printre dinți, va lăsa la vedere o imagine construită cu minuțiozitate.

Bazat pe romanul cu același nume, Gone Girl tratează căsătoria modernă și rolul partenerilor în cuplu. Dacă la început totul este lapte și miere, fiecare va descoperi fața ascunsă a celui de lângă el. În timp ce Nick iese cu băieții cam des și răspunde la telefon șușotind, Amy este un bulgăre de aparențe. În spatele zâmbetului inocent stă un plan vindicativ. Pentru toate momentele în care Nick este absent, Amy va contabiliza măsuri. Până într-o zi când va dispărea. De aici spectatorul va fi tentat să țeasă diverse scenarii. Să nu uităm că avem de-a face cu regizorul Fight Club. Ceea ce pare previzibil este doar o capcană.

Gone Girl aruncă niște momeli și te revanșează pe ici pe colo. Într-un maxim de statisfacție cinefilă, chiar crezi că personajul principal e un geniu. Așteaptă! Exact când crezi că ai trecut dincolo de secrete și indicii, vin alte what??-uri perplexe și nemulțumite.

Finalul mi s-a părut telenovelistic. Ca și cum un zidar profesionist ar părea beat pe ultima sută de metri. Nici nu avea cum să se termine altfel. Realitatea prezentată de Fincher este dură. Egoismul sărăcește orice relație, până în punctul în care doi iubiți devin străini sub același acoperiș sau dușmani politicoși.

Nota mea: 7

gone-girl-poster

Guardians of the Galaxy (2014, James Gunn)

Am știut că o să-mi placă gardienii încă de când am văzut trailer-ul. Avea cam toate ingredientele unui feel good movie: personaje simpatice, replici coapte bine, un scenariu oarecum văzut și-n alte filme dar adaptat cu ironie (conflicte intergalactice și dorința de putere supremă în detrimentul planetei).

Pe scurt, Peter (interpretat de Chris Pratt, cunoscut pentru rolul principal din Her) fură un glob periculos (ce se dovedește a fi piatra infinitului), râvnit de toți deținătorii de tron și sceptru din univers. Ba pe listă ar mai intra și deținătorii de arme atotștiutoare, temuți din acest motiv. Urmăririle vor fi cu multe răturnări de situație. Lui Peter i se vor alătura inițialii adversari: Gamora – femeia instruită să lupte, un raton inteligent și cu simțul umorului (vocea lui Bradley Cooper), un umanoid în formă de copac (vocea lui Vin Diesel) și Drax – Dave Bautista, luptător de wrestling în viața reală.

Fiecare dintre cei cinci are șarmul său. Peter nu se desparte de walkman-ul său nici măcar atunci când este în misiune. Gamora este suspicioasă dar sensibilă. Ratonul Rocket știe să creeze planuri minuțioase de evadare. Groot nu știe să vorbească dar este atent la nevoile celorlalți. Drax învață că ura se poate transforma în pace, dacă știi să-ți direcționezi sentimentele.

Câteva replici chiar merită menționate. Restul trebuie văzut!

Nota mea: 8

guardians of galaxy

Gamora: I’m a warrior, an assassin. I don’t dance.

Peter Quill: Really? Well, on my planet, we have a legend about people like you. It’s called Footloose. And in it, a great hero, named Kevin Bacon, teaches an entire city full of people with sticks up their butts that, dancing, well, is the greatest thing there is.

Gamora: …Who put the sticks up their butts?

***

Peter Quill: [about Gamora] She betrayed Ronan, he’s coming for her. That’s when you…

[draws his finger across his throat in a cutthroat gesture]

Drax the Destroyer: …Why would I want to put my finger on his throat?

***

Rocket Raccoon: Why would you want to save the galaxy?

Peter Quill: Because I’m one of the idiots who live there!

 

Only Lovers Left Alive (2013, Jim Jarmusch)

"only lovers left alive"Adam și Eve sunt doi vampiri moderni, cu bune maniere, ce-și poartă istoria în obiectele preferate. Puține la număr. El iubește chitările și le știe pe nume, ea citește cărți cu aceeași sete cu care bea sânge din paharul cu picior. Câtă eleganță în degustarea licorii! Dacă te gândești că majoritatea filmelor cu vampiri sunt cam la fel, filmul de față demonstrează contrariul. Bineînțeles, avem un regizor cu personalitate la mijloc. Jim Jarmusch este un maestru al poveștilor în imagini, atent la detalii. Cuvintele vin doar în completarea anumitor idei. Cum ar fi: ce ai făcut bun în toți acești ani? (vampirii chiar prind generații întregi de oameni), sângele conține 55% apă și nu este gustos, cât de sănătos trăiești, etc.

Dacă lumea evoluează, este și cazul vampirilor: Iphone, sticluțe cu sânge luate de la medici corupți, ochelari de soare, mănuși din piele, înghețată pe băț, călătorii cu avionul pe timp de noapte. Singurul element comun întâlnit în toate filmele cu vampiri este părul-măciucă. Părul pare ars cu placa și este țeapăn. Ar mai fi fața albă ca varul din lipsa vitaminei D obținută prin expunerea la soare.

În linii mari, un film interesant. Apreciez originalitatea și scenele în care cei doi iubiți & soți își arată afecțiunea, intactă după atâtea decenii. Ar părea că dragostea începe undeva din infinit și nu se mai termină. Bună și ideea de nemurire, exploatată ca o alegere și nu ca suferință. Cu alte cuvinte, titlul ar putea fi răstălmăcit cam așa: dragostea înseamnă viață. Sau reciproca.

Aș mai adăuga și prezența celui de-al doilea personaj feminin, Eva, copilul răsfățat și fără minte. Apare, inevitabil, o comparație subtilă între ideal și real. Ceea ce este (practica) și ceea ce ar fi trebuit să fie (teoria).

Nota mea: 7

Brazil, locul unde fantezia se fredonează ca un cântec

În 1985, când apărea Brazil, tehnologia mocnea de idei ce urmau să fie aplicate. Terry Gilliam exploatează un posibil viitor unde mașinile și birocrația vor înlocui ingeniozitatea omului la locul de muncă și nu numai. Subiectul a mai fost atacat și de alții (primul exemplu care-mi vine în minte este Odiseea Spațială a lui Kubrick, unde se pleacă de la o idee și se duce până la extrema ei) însă Brazil este presărat cu satiră și umor, în stilul lui Gilliam (vezi seria Monty Python).

Personajul principal, Sam (interpretat de actorul englez Johnatan Pryce) trăiește undeva la granița dintre realitate și ficțiune. Este un om organizat, încorsetat de societate și regulile ei. Asta nu-l împiedică să aibă sclipiri de geniu, reacții firești oricărui individ care-și pune mintea la contribuție și nu consumă ideile pe tavă, servite de X sau Y.

Sam are un vis care nu-i dă pace: se vede salvatorul unei prințese blonde. Într-o zi își întâlnește visul: prințesa era îmbrăcată în salopetă, tunsă băiețește, avea o țigară în colțul gurii și conducea un camion. De aici nu mai are stare, vrea să o convingă de sentimentele nobile care-i cresc în inimă ca niște rădăcini de flori nemuritoare.

Filmul abundă în scene sarcastice (cabluri care se umflă, mașinării care-și bagă nasul peste tot, instalatori care apar din senin – hop și un Robert de Niro, așa cum nu l-ai mai văzut până acum) dar nu uită să te introducă în lumea fanteziei, acolo unde totul este posibil. Aproape totul! Până și-n basme apar balauri cu care trebuie să te lupți pentru a obține premiul cel mare.

Pentru cei care vor un film imprevizibil, care te face să râzi în hohote, Brazil este alegerea perfectă. Nu spun că te va binedispune într-un hal fără de hal. Pe ici, pe colo, poate să pară o șaradă incompletă, avangardistă, cu pretenții de film de geniu neînțeles. Dar, depinde de gusturi și de așteptări.

Nota mea: 7.50

Blue Jasmine, anonima cu pretenții de prințesă

Cred că am amânat vreo două luni vizionarea celui mai recent film a lui Woody Allen. Văzând numai trailer-ul, îmi părea o poveste obosită, banală, cu multă vorbăraie fără sens. Singura atracție erau personajele simpatico-nervoase, cu care regizorul ne-a obișnuit de-a lungul anilor. Și, surpriză, e mai mult de-atât! În rolul lui Jasmine, Cate Blanchett te lasă cu un singur cuvânt pe buze: bravo! Povestea ei este un episod ce poate fi rupt din orice societate aristocrată, unde aerul de superioritate este semnătura omului care vrea să iasă în evidență cu ceva. Succesul lui Jasmine pornește de la mentalitatea:

But that’s all history boys, I met someone, I’m a new person.

Woody Allen are curajul de a vorbi despre femeile care mizează pe frumusețe și minciunele pentru a se îmbogăți. Vorbește despre acele femei cu statut social ce poate fi pus sub semnul întrebării în orice moment. Pentru Jasmine contează pe cine cunoști, nu cine ești cu adevărat! Adevărul este ignorat din răsputeri, chiar dacă stârnește grave procese de conștiință. Pentru unii oameni, aparențele reprezintă un stil de viață. Atunci când cineva pune degetul pe rană, adevărul nu mai poate fi ascuns.

Folosind comparațiile, regizorul împarte taberele. Nu spune așa da – așa nu ! Pur și simplu subliniază contrastul dintre alegeri și consecințe. Jasmine este femeia bogată și stilată, mândră de realizările altuia. Soțul ei are câteva afaceri dubioase dar știe să-i cumpere bijuterii în timp ce o înșeală cu cine nimerește. Sora lui Jasmine trăiește cu un bărbat simplu, un mecanic ce miroase a vaselină și spune verde în față celor pe care nu-i suportă. Cele două lumi (bogații cu săracii) intră în contact în momentul în care Jasmine este la ananghie și are nevoie de ajutorul surorii. Firul narativ, șerpuit, cu flash-uri trecut-prezent, te ține captiv de la început și până la sfârșit. Vrei să știi de ce-urile personajelor iar ele îți sunt dezvăluite progresiv.

Finalul mi s-a părut puțin exagerat. Oamenii ca Jasmine par puternici din exterior, capabili să se agațe mereu de câte o soluție-minune. Se pare că lupta pentru salvarea aparențelor poate fi epuizantă. De fapt, când cineva vorbește singur, ori a băut prea mult, ori se află într-o altă lume.

Nota mea: 8