Category Archives: Quentin Tarantino

Once Upon a Time… in Hollywood (2019, Quentin Tarantino)

Cel de-al nouălea film a lui Quentin Tarantino, Once Upon a Time… in Hollywood, se vrea a fi penultimul din cariera regizorului american. După succese precum Pulp Fiction, Inglourious Basterds și Django Unchained, spectatorul va avea anumite aștepări de la această peliculă. Va reuși să aibă un impact similar? Poate pentru că regizorul a vrut, de-a lungul timpului, să creeze brand-ul Tarantino, cu standarde înalte: originalitate și cei mai talentați actori pe același platou de filmare. Ei au fost o dată ca niciodată faimoși.

Pornind de la un caz real, inspirat din viața actriței Sharon Tate (Margot Robbie), regizorul își permite să rescrie istoria după bunul plac. Asta pentru că Sharon a fost ucisă în august 1969 de un grup de hippie iar evenimentul cu pricina a șocat lumea Hollywood-ului.
Totodată este creat personajul Rick Dalton (Leonardo di Caprio) ce vorbește despre carieră și încercările prin care trece actorul. Pe scenă dar și în spatele ei. Rick a devenit faimos în urma rolurilor sale din filme western. Totuși, un actor talentat trebuie să fie un fel de cameleon, capabil să primească roluri cât mai diferite, să se adapteze în orice circumstanțe. Există o modă și în lumea filmelor iar actorii trebuie să țină pasul cu tendințele. Este pomenit regizorul Roman Polanski (Rafal Zawierucha) ca exemplu de succes din noul val. Chiar dacă acțiunea are loc spre sfârșitul anilor ’60, problema este actuală. Trenul inspirației se poate opri la un moment dat.

Rick duce mai multe responsabilități. Dublura lui, Cliff Booth (Brad Pitt) are un loc de muncă atâta timp cât Rick primește mai multe roluri. Cliff este totodată șoferul loial, ce-l însoțește pe Rick peste tot și încearcă să-l consoleze atunci când este cazul. Ei sunt chiar prieteni și urmăresc anumite emisiuni tv împreună.

Filmul nu are un fir narativ propriu-zis. Vedem o zi din viața fiecărui personaj, pe alocuri palpitantă, uneori banală. Viețile li se încrucișează mai mult sau mai puțin.
Rick poate să uite câteva replici și, de rușine, să simtă că a căzut cerul pe el. Se va mustra singur până când va deveni mai bun ca ieri. Efortul îi va fi răsplătit cu complimente.
Șoferul poate să hrănească un câine cu mare stil. Sau poate să se urce pe acoperiș să verifice antena, cu nonșalanța unui model ce face reclamă la țigări. Tot el (Cliff) se va bate cu Bruce Lee.
Sharon va găsi plăcere în a viziona filmul ce rulează la cinema. Joacă și ea în film! O mică paranteză. Tarantino a povestit presei că a cerut să intre gratuit, ca spectator, la unul din filmele sale de debut. Era cu prietena lui și a vrut s-o impresioneze. Așadar, scena cu Sharon vizionînd propriul rol, are un punct de pornire din viața reală.

De altfel, coloana sonoră, anumite replici și piese vestimentare, plimbările cu mașina, reconstruiesc amintirile lui Tarantino despre Los Angeles, pe când regizorul avea numai șase ani. Pe atunci muzica se asculta la radio, cu volumul la maxim, în mașină sau acasă. Când venea momentul reclamelor, oamenii vorbeau mai tare, peste ele, dar nu le opreau. Muzica se asculta cap-coadă, fără a schimba posturile de radio din două-n două secunde. Firmele luminoase se aprindeau seara, când începeau spectacolele. Există o anumită nostalgie în aceste plimbări cu mașina, ascultând hit-urile copilăriei. Ele au însemnătate pentru Tarantino și probabil că-l vor lăsa rece pe spectatorul anilor 2019. Sau poate că-l vor face curios.

Este prima dată când Di Caprio și Pitt apar împreună într-un film. Acesta poate fi un motiv independent pentru a merge la cinema (pentru unii). Și dacă ei nu sunt de ajuns, spectatorul va fi cu siguranță impresionat de prestația lui Al Pacino. Avem totodată ocazia să ne luăm la revedere de la Luke Perry. Merită menționat un alt nume de care vom auzi cu siguranță, pe viitor, Julia Butters, în rolul micuței actrițe.
Se pare că aceiași actori (Leo și Brad) vor fi prezenți și-n al zecelea film iar asta nu poate decât să mă bucure.

Finalul va stârni cu siguranță reacții adverse. În sala de cinema unii oameni râdeau în hohote, în timp ce alții strigau îngroziți. Tarantino stârnește sentimente contradictorii, îmbinînd umorul cu tragicul, în stilul lui caracteristic. Poate că de această dată nu am mai văzut așa mult sânge (Kill Bill ca punct de referință) dar limbajul este, în continuare, colorat. Un film ce merită văzut pentru ciudățeniile lui, pentru prestația actorilor și coloana sonoră. Toate îmbinate cu măiestrie.

once

credit foto

Pulp Fiction 1994, Quentin Tarantino

Când spui Quentin Tarantino spui Pulp Fiction. După o tentativă precedentă de a vedea filmul care a luat final la jumătate, am reuşit în sfârşit să-l văd până la capăt.

În toate topurile pe care le-am văzut este pe locurile fruntaşe. Mă întrebam de ce… Ce le place oamenilor la acest film neobişnuit? Acum cred că ştiu: limbajul dezinvolt, necenzurat, acţiunea lipsită de orice ordine dar plină de surprize, prestaţia de zile mari a unor actori precum John Travolta, Samuel L. Jackson, Uma Thurman, Bruce Willis sau Tim Roth.

Prin abordarea nonconformistă, regizorul critică nemilos cinematografia americană şi clişeele pe care aceasta le-a vehiculat. Eroul, gangsterul, femeia fatală, vedeta, etc. sunt doar câteva dintre figurile deconstruite şi ridiculizate cu umor negru.

Scena de rezistenţă a filmului rămâne Continue reading